Azi trebuia să plecăm în concediu, în România. Cu tot ce se întâmplă, am renunțat. Ne mistuie dorul de părinți, ne plânge sufletul după cei dragi, avem și-o nepoțică pe care n-am văzut-o, încă, 🥺 ne este dor de dealuri și păduri, de ulița satului și gropile de pe drum, de covrigăria lui Gigi, de foișorul din piață, de România noastră pestriță, atât de colorată și variată! Dar n-o să mergem, n-o să îngroșăm rândurile celor care se îmbulzesc la graniță. N-o să fim printre cei pe care-i înjură și-i hulesc ceilalți români de-acasă, că uite, de ce nu stau pe curu’ lor și vin să aducă boala, că-s inconștienți, că-s așa și pe dincolo. 😟 Rămânem aici, unde suntem. Cu tot cu dor, cu tot cu inimi grele, o să rezistăm un an fără să venim în România.

Am plecat aici pentru câteva zile, în Ardennen – Ardeni, adică la munte, cum zic ei, belgienii, unde cel mai înalt vârf – Signal de Botrange, este situat la 694 de metri altitudine, pe platoul Hautes Fagnes în provincia Luik – Liège. Față de cei 2544 din Făgărașii noștri, ăsta-i doar un deal. 😜 Dar văd pădure, văd coline, aud un pârâu cum susură, aerul e mai tare, rece, liniștea-i mare, oamenii-s calzi și prietenoși (suntem în Valonia, adică în partea franceză a Belgiei) și mă pot păcăli că-s în România. Și-mi mai trece de dor, plus că mai scap și neînjurată, nu? Mă rog, io așa sper. 😜😁

Cu drag și cu iubire,
Aura.

10/07/2020

Aywaille