Primii 100 de metri gîfîi, nădușesc, mă dor pulpele, mai că aud și încheieturile toate trosnind, pocnind, scîrțîind. Scrîșnesc și io din dinți, de ciudă.
Următorii 100m, mă înăbuș, tușesc, ștropșesc, de zici că-s locomotivă cu aburi, mai am o țîră și scot aburi pe urechi.
Dar următoarea sută-i decisivă: ori crăp, ori alerg!
Și atunci simt cum parcă pieptul mi se deschide, aerul curat năvălește în plămîni iar cu fiecare pas, cu fiecare respirație, capăt curaj, capăt putere, capăt ce-mi lipsea de atîta timp: bucuria de-a alerga.
Tîrîș-grăpiș ne-am hotărît cu Adi să ne re-apucăm de alergat. Am devenit mult prea sedentari,(adică puturoși 😜) și mult prea moi (adică grași 😜). Mi-am amintit cît de bine mă simțeam alergînd, ce oboseală plăcută mă cuprindea apoi, ce bine mă simțeam și, mai ales, cîte lucruri faine am văzut pe cer: o cruce, o inimă, dragon, îngeri… (cei care-mi citiți regulat postările ați văzut pozele). Nici azi n-am fost dezamăgiți. 😍
Io am zis că-i pasărea Phoenix, Adi a zis că-i vultur.
Voi, ce ziceți?
Cu drag și cu iubire,
Aura.
15/12/2019
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu