Sunt o ființă deplorabilă. Neserioasă complet și lipsită de voință. Clar, n-am toate țiglele la locul lor. Să rezist atâta vreme, să mă strofoc să slăbesc și iote, fată, ce-ai făcut? Te-a mâncat în dos? Te-a! Am rezistat eroic #fărăpită#fărăzahăr și azi, pusă de Hitipuc, am zis „La naiba cu ea, dietă!” Și-am făcut o prăjitură. Miroasă acum în casă dumnezeiește, a stafide, a coptătură, a vanilie. Bine, recunosc c-am mai trișat din când în când, de ziua mea am mâncat o savarină, mai am înghețată din ciocolată neagră în congelator, mai mănânc și câte-un iaurt cu fructe… Nu-i cea mai strictă dietă de pe lume și nici nu mă frustrez. Oricum, cântarul parcă-i bătut în cuie pe 77 de kile, de-acolo nu mai vrea să se miște decât cu câteva sute de grame, de-mi vine să-l arunc pe geam. Știu, ar trebui să mă duc la înot, dar la 18-20 de grade parcă nu-mi vine. În teorie toate le știu, cu practica stau prost. Și cu voința. Când mă gândesc la prăjitura aia cu brânză dulce, ce se răcește acum în bucătarie, când aromele alea amestecate de vanilie, brânză și stafide-mi gâdilă nările, n-am cum, n-am cum! Se duce pe pluă toată tăria și dieta. Ducă-se! La naiba, o viață am!
Voi cum stați cu voința? Dieta? Toate bune, țiglele-s la locul lor?
Hă, hă, ce-aș vrea io să vă văd pe ăștia, ce-ați zis că se trăia mai bine în comunism! Chiar aș vrea să vă văd! E floare la ureche să vrei să fii comunist într-o țară liberă. Da’ ia, prăbăliți* să fiți liberi într-o țară comunistă, să vedem, v-ar ieși? Zici că ne-am dilit de cap, cu toții! Cum să iasă un procentaj atât de mare cu cei care cred că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu? Sunteți duși cu pluta? Aveți pierderi de memorie? Clar, io trăiesc într-o lume paralelă. Când citesc despre șpăgi, corupție și mafie, când văd discuții interminabile despre Piedone și Dragoș Anastasiu, iar îmi vine să mă felicit c-am plecat. N-aș fi rezistat într-un sistem în care, ca să supraviețuiești, să n-ai coloană vertebrală e un musai, iar să te căciulești și să umbli cu plicul peste tot e o stare de fapt, obligatorie. Mă ia cu greață doar la gândul că, pentru orice act, aviz, aprobare etc. e nevoie de intervenții, relații și mită. Bleah! Asta nu-i normalitate. Iar dacă e, atunci vreau să fiu ne-normală și să trăiesc altfel.
Am dezaprobat mereu și aici tendința românilor de-a duce câte-o „atenție” celor care, cred ei, i-ar putea favoriza în vreun fel. Am avut și eu la început, după ce ne-am mutat aici, două experiențe care m-au lecuit pe veci. Când i-au descoperit lui Sergiu chistul din creier, medicul neurolog a fost atât de empatic, de amabil și profesionist (a programat imediat toate analizele, CT-urile, puncția lombară etc.) încât noi, obișnuiți din România, am crezut că, la ultima programare, e musai să ducem plicul aferent. Medicul, ireproșabil în comportament, ne-a refuzat, zâmbind. Fusese în România într-un schimb de experiență și știa de obiceiul nostru, al românilor, așa că ne-a explicat calm că aici, în Belgia, așa ceva nu se practică, plus că mai este și pedepsit. Iar a doua lecție mi-a fost dată de un casier de la Aldi. Tot așa, obișnuită să las mărunțișul la casă, am fost surprinsă de gestul lui când mi-a împins, destul de brusc și repezit, cei câțiva cenți pe care am vrut să-i las. Vecinii noștri belgieni, cărora le povestisem faza pe care n-o înțelegeam și mă iritase nițel, ne-au explicat, tot zâmbind, că aici este considerată o ofensă, e ca și cum, din milă, le-ai lăsa niște bani, ca la cerșetori.
De-atunci niciodată n-am mai încercat așa ceva. „Juist is juist” – corect e corect, cum zic ei, belgienii, de fiecare dată când împart ceva. Chiar și câțiva cenți.
Așa că, io consider că toate discuțiile astea despre Piedone și Anastasiu sunt inutile. „Juist is juist” cum zic belgienii. Corect e corect. Punct. Cât despre cei care au nostalgii comuniste, vă invit să mergeți frățiorilor în Rusia și în China sau Coreea de Nord. Să vă văd apoi. Chiar aș vrea.
Încă cu drag și cu iubire, (doar pentru cei care-s ne-normali, ca mine)
Azi Max a făcut 5 ani. 5 ani de bucurii și zburdălnicii, de joacă, râs și voie bună. Cu moaca asta a lui, cu ochii atât de expresivi și cu toate figurile pe care le face, n-ai cum să nu-l iubești. N-ai cum. E doar un ghemotoc de blană, dar c-o inimă uriașă, plină de dragoste necondiționată. Chiar acum, în timp ce scriu, e lipit de mine. Îi simt respirația, tresare în somn, iar mâna mea se întinde automat să îl mângâie. Că plec 5 minute sau 5 ore, pentru el e la fel, când mă întorc se bucură cu-aceeași intensitate. De 5 ani e dependent de mine. Cel de la care l-am cumpărat ne-a avertizat, ba chiar ne-a îndemnat să alegem altă rasă: „Pudelii sunt foarte atașați de stăpân, nu-i prea poți lăsa singuri acasă.” Știam deja, 14 ani ne-am bucurat de compania și iubirea lui Edi. Dar Max e și mai și. E total dependent. Dar și noi de el. Mai ales eu. Poate că nu-i tocmai normal, nici potrivit, să iubești așa de tare un câine. Poate. Însă mie, sincer, nu-mi pasă. E potrivit pentru mine. Vorba aia: „Cu cât cunosc oamenii mai bine, cu-atât prefer câinii. ” Măcar cu ei știi din start cum stau lucrurile: te place, se gudură pe lângă tine. Nu te place, te mușcă. Simplu ca bună-ziua.
Cea mai bună decizie pe care-am luat-o acum 5 ani a fost să-l primim în familia noastră pe Max.
Dacă nu știți ce film să mai vizionați, am o recomandare: Untamed – Neîmblânzit, pe Netflix. Nu e pentru tiktokări, clar. Pentru cei care n-au multă răbdare și nici atenție la detalii, mai bine să-l sară. Însă pentru iubitorii de natură, de cer înstelat și ploi de stele, de peisaje spectaculoase plus o moarte misterioasă și-un actor sexy (șșt, să nu mă audă hazbăntu!) io zic că merită vizionat.
E o miniserie de 6 episoade, astea-mi plac cel mai mult, nu seriile alea interminabile care ajung să fie trase de păr și-ntinse la nesfârșit, ca siropul bun diluat cu prea multă apă, de ajung incolore, inodore și insipide.
Peisajele m-au fascinat, alături de Yellowstone, de Marele Canion și Cascada Niagara, și Parcul național Yosemite e pe lista mea de dorințe, vreau să ajung acolo și să îmbrățișez un arbore Sequoia.
Actorul din rolul principal, Eric Bana, e tare arătos, mie mi-a plăcut încă din Troia unde a jucat rolul lui Hector, iar în rolul ăsta, de agent în Parcul Național Yosemite, e și mai și.
Notele de pe IMDB mi se par incorecte, dar no, fiecare are alte gusturi și păreri. Că acțiunea se desfășoară prea lent, că se prea întinde durata, nu sunt de acord. O fi așa pentru generațiile astea care dau doar scroll pe ecrane și se uită la tik-tokuri de doar câteva secunde, care nu au răbdare să vizioneze ceva până la capăt, nici să citească un text prea lung (darămite o carte!), însă mie mi-a plăcut fiecare episod, cadru, indiciile ascunse, felul în care se împletește și se descurcă apoi acțiunea. Dacă ești atent la detalii, ghicești (măcar un pic) din ce se va întâmpla.
Dacă l-ați vizionat, sunt curioasă, ce părere aveți voi despre el?
Bine ne mai place să ne dăm cu părerea despre oricine și despre orice! Să ne simțim musai superiori, știm mai multe (inclusiv despre viața cuiva, ba chiar mai multe decât cel care-o trăiește!), suntem mai instruiți, mai cu moț și mai deștepți decât toți ceilalți. Corectăm orice greșeală, c-o satisfacție feroce. Efectul însă nu-i cel scontat, să știți. Cel pe care l-ați corectat o să vă poarte pică. Poate c-o să vă mulțumească șuierat, printre dinți, dar o să vă țină minte. Și nu printre oamenii favoriți…
N-am corectat și nu mi-am asumat rolul ăsta decât de puține ori, atunci când greșeala mi se părea flagrantă. În ultimul timp, nici atât. Prefer un „Ai dreptate!” care încheie orice polemică, pentru că am obosit. Sunt o ființă dificilă, complexă și schimbătoare. Scriu și vorbesc cu subînțeles, doar pentru cei care rezonează și vor să mă cunoască cu adevărat. Las indicii, firimituri de suflet, ca Hans din poveste, pentru cei care vor să găsească drumul spre mine, spre cărțile mele, spre „acăsuca” mea. Testez, provoc, mă joc cu cuvintele. Nu dau mură-n gură soluții. Și nici sfaturi nu dau. Știți de ce? Pentru că cel mai bine se învață din propriile greșeli.
Chiar dacă am scris niște cărți, nu mă consider nici superioară, nici mai deșteaptă, nici mai cu moț decât alții. Norocoasă, da. Pentru că sunt mulți cei care au urmat firimiturile lăsate-n urmă și-au ajuns la miez. Și-i voi purta mereu în inima mea.
Azi a fost ziua Belgiei, țara în care locuiesc de 18 ani. O țară despre care, la venirea mea aici, în 2002, nu știam prea multe. Cu o limbă ce-mi părea atunci imposibilă, cu oameni pe care-i înțelegeam doar un pic mai mult decât limba, n-am crezut că, după 5 ani de du-te-vino între România–Belgia, o să vreau să mă stabilesc aici. Și uite c-am făcut aici majoratul. 18 ani, în care am învățat și limba aia imposibilă și m-am obișnuit și cu oamenii care-mi păreau atunci atât de ciudați și reci, și prea blonzi și prea înalți, și prea tăcuți și mult prea diferiți de noi, românii. Noi, latini, ei, popor germanic. Apa și uleiul. Și uite că, după 18 ani, cumva, cumva, s-au amestecat. Există încă diferențe. Dar am preluat și din comportamentul lor destule. Belgia mi-a dat multe lecții de viață, dar și beneficii. Și cred că am ajuns în punctul în care, chiar dacă nu pot declara c-o iubesc, – România e patria mea, fără tăgadă, pot spune că nu regret decizia luată, acum 18 ani. Belgia, la mulți ani! Să-ți trăiască gofrele, cartofii prăjiți si ciocolata. Să faci în continuare cea mai bună bere din lume, să se ia multe decizii bune la Parlamentul European din Bruxelles și să mai reduci din dialecte. Nu de alta, dar m-ai căpiat cu ele!
L.E. Și pentru că văd că mi se scrie că stau prost cu matematica, io completez că voi, ăștia care mă trimiteți la tablă, stați prost cu cititul. Și înțelesul frazelor. Am scris clar, LOCUIESC aici de 18 ani, de venit da, am venit în 2002, dar n-am rămas aici, efectiv. Cei care mă citiți regulat sau mi-ați citit cărțile, îmi știți povestea, dar văd că sunt mai nou-veniți pe care trebuie să-i lămuresc. Din 2002 până în 2007, adică 5 ani (eeei, vedeți că știu adunarea??? ), io făceam naveta între Ro-Be, munceam câte trei luni, adică cele 90 de zile cât aveam voie să rămân pe teritoriul Belgiei, apoi plecam înapoi în România, iar veneam, iar plecam. Abia din 2007, după ce-a intrat România în UE, m-am stabilit aici, împreună cu cei trei bărbați ai mei (cum îmi place mie să-i numesc, adică soțul și cei doi băieti). Și-un câine. E mai clar acum?
În spatele unei femei puternice și înțelepte (cică!) sunt toate eșecurile, toate lacrimile, toate suferințele și durerile prin care a fost nevoită să treacă. Regret să vă dezamăgesc, dar asta-i realitatea. Nu-i niciun Făt-Frumos care să vină să vă salveze. Nu există nicio formulă magică pe care s-o rostiți și să vă transforme peste noapte. Nu devii puternică și înțeleaptă stând la umbra nucului bătrân și deplângăndu-ți soarta. Î-î. Nope. Ci trăindu-ți viața. Trecând prin toate încercările ei. Experimentând. Dând cu capu’ de pereți, de obstacole. Bine, poți da cu capul cât vrei, dacă nu ești pregătită să-ți înveți și lecția, te alegi doar cu cucuie. Însă transformarea ta, dintr-o ființă naivă, delicată și complet manipulabilă, aflată la cheremul oricărui, vine deschizându-ți ochii și mintea. Îmbrățișând schimbările care vin peste tine. Și, mai ales, fiind permanent avidă de cunoaștere. Cu sete mare de învățare. Dorind, sperând, visând. Depășindu-ți mereu și mereu limitele.
În spatele unei femei puternice sunt toți cei care-au abandonat-o la nevoie. Toți cei care i-ai spus că n-o să reușească niciodată-n viață. Că-i un zero barat, un nimeni, o ratată. Sunt toți cei care i-au lipit etichete pe frunte, care-au bârfit-o și-au invidiat-o pe ascuns, care-au profitat de bunătatea și de empatia ei.
În spatele unei femei puternice e o singură persoană. Una. Ea însăși.
Chiar n-am crezut și n-am sperat vreodată că ziua mea de naștere o voi sărbători vreodată la Paris. Încă nu-mi vine nici acum să cred.
După a zi super emoțională, cu peripeții și surprize și mesaje extraordinare, cu ploaie torențială și km mulți străbătuți, acum, în liniștea nopții, memorez. Întipăresc bine în minte o zi cu totul și cu totul specială. Mi-am dorit dintotdeauna să văd Parisul, să mă plimb pe malul Senei, să văd Turnul Eiffel și să colind toate locurile speciale. Parisul în sine e special. Dar mi-a întrecut toate așteptările. Așa cum prietenii s-au întrecut pe sine cu surpriza-cadou de ziua mea: m-au adus la Paris, orașul după care tânjeam de mult să-l văd.
Nu pot scrie acum prea mult, sunt super obosită. Dar și super fericită: o fi Parisul special, dar prietenii sunt și mai și. Larisa, Laurențiu și Sophia, vă mulțumesc și vă iubesc.
Îmi face plăcere să arăt oamenilor dragi locurile mele favorite. E ca și cum aș împărtăși cu ei o bucată de suflet. „Uite, aici, în parcul ăsta, intinsă pe iarbă, am învățat pentru școala de masaj și reflexologie. Vezi, aici, pe banca asta am plâns în hohote după moartea lui Edi. Aici e copacul meu favorit, copacul vieții, cum îl numesc eu. Dincoace e grădina cu ierburi aromatice, acolo, unde-s acum blocurile astea noi, înainte era un teren viran, unde veneam cu băieții în nopțile din august să vedem perseidele.”
Abia când arăt altcuiva locurile mele favorite, îmi dau seama câte bucățele de suflet am presărat peste tot. Cât de multe locuri sunt pline de mine. Și sunt atât de bucuroasă! Am asistat la atâtea modificări, transformări, lumea e într-o continuă schimbare, dar și eu am schimbat multe, foarte multe în mine. Ceva a rămas însă neschimbat și sper să nu se schimbe vreodată. O constantă rămâne: recunoștința față de Dumnezeu și iubirea pentru natură.
Anul trecut, în preajma zilei mele de naștere, scriam asta: „Dorințe am. Multe. Aspirații la fel. Cine nu are? Dar nu-mi mai doresc ceva „cu orice preț”. Îmi doresc așezat. Cuminte. Dacă e să fie. Pentru că am înțeles că uneori prețul plătit e mult prea mare. Și nimic nu merită prețul suprem. Vreau liniște, multă liniște. Sufletul meu zbuciumat și inimuca asta încercată o cer cu ardoare. Stridențele nu mi se mai potrivesc. Ce simt acum că mi s-ar potrivi de minune, ar fi niște nepoți, care să mi se cuibărească-n brațe. Dar asta-i o hotărâre pe care nu pot eu s-o iau. Doar EL știe. Doar EL poate da. Ce pot eu să dau? Iubire fără limite. Și dragoste către cuprinde.”
Uitasem complet ce-am scris, până Facebook mi-a amintit. Și m-am pus pe plâns. Și ce plâns! Sunt nu doar norocoasă, sunt binecuvântată. Doamne, ce minune ai făcut!
Anul acesta dorința s-a împlinit. Am ținut cu greu secretul, l-aș fi strigat în gura mare de fericire, dar le-am respectat cerința. Ei, dragii mei dragi sunt importanți, ei sunt acum la cârmă și le-o las cu încredere și iubire. Dorințele lor sunt lege. E irelevant ce spun alții și nu-mi pasă nici cât negru sub unghie că le critică sau le combat. Toate criticile, șoaptele, bârfele, comentariile, toate obiceiurile, toate „așa se face” mă lasă rece, acum doi ani poate c-aș fi protestat și aș fi comentat și eu, în cor cu ceilalți. Acum? Zâmbesc doar când aud: „Ești prea tânără să fii bunică.” Ba nu, sunt ceea ce trebuie și ceea ce au nevoie copiii mei să fiu. Nu alerg după tinerețea târzie, prefer să-mi șterg nepoții la cur. „N-au făcut nuntă mare? Cum, doar câțiva invitați? Nu se face așa!” Ba da, se face, când preferi să fii alături de cei cărora chiar le pasă, care vin de drag, nu de complezență, care se bucură de eveniment, nu socotesc câți bani să pună-n plic, regretând fiecare leuț și calculează meniul în gând. „Vai, dar cum să nu știi ce nume vor să-i pună?”. Simplu, e treaba lor, nu a mea.
Sunt într-o stare de beatitudine, simt că nimic nu mă poate atinge. Știți de ce? Îl am pe Dumnezeu alături de mine. Mi-a dat cel mai frumos cadou de ziua mea: o minune. Doamne, te iubesc!
Oh, nu! Tocmai ce-am realizat că azi sunt deja două săptămâni trecute din luna sufletului meu, luna iulie. Și m-am panicat. Prea repede trece, mult prea repede! Musai azi să mă duc la bazin, anul trecut am rămas cu turele nefăcute, dacă nici anul ăsta n-o să profit, îmi expiră abonamentul. Sunt atâtea de făcut acum, în lunile de vară! Aș face de toate: m-aș duce în România, la ai mei, aș vrea să plec și într-o mini-vacanță, împreună cu Adi și Max, evident, aș vrea să scriu la manuscrisul ce așteaptă de atâta timp să iasă la vedere, aș vrea să și lenevesc și să citesc, să ies cu Max la plimbare, să stau la soare și să mă înnegresc ca o țigancă, să fug în weekenduri până la mare, să stau pe o terasă și să studiez trecătorii, să nu dorm nopțile și să aștept stelele căzătoare… Sunt atâtea lucruri faine de făcut vara! Păcat că trece atât de repede. Gata, vă las. Fug să întind hainele la soare și-apoi musai să mă duc și la bazin. Nu de alta, dar îmi expiră abonamentul.
Și numai pentru gestul ăsta și-l respect și mai mult pe acest OM. Nu poți să asiști la un astfel de gest și să nu te simți, măcar un piculeț, impresionat. Mândru, că avem un astfel de premier. Reprezintă tot ceea ce admir io cel mai mult la cineva: bun simț, modestie, inteligență, curaj, demnitate… Mereu am susținut că educația și curățenia se fac prin exemplul personal. Și prin amenzi, bineînțeles.
Nu mi-aș fi închipuit vreodată că la un nivel atât de înalt, după un congres, oameni cu o educație – cât de cât! pot pleca fără să-și adune gunoiul de sub ei.
Că asta se întâmplă pe plajă, în parcuri, după câte-o ieșire la iarbă verde, cu grătare, mici și bere, am știut și am văzut. Și nu doar în România, și aici, în Belgia, e la fel de rău. Nu-i dimineață în care să nu găsesc pe trotuar mucuri de țigară, ambalaje și doze aruncate cu nesimțire și indiferență de bipezii needucați. Dar să vezi asta într-o sală în care se ține un congres politic, e dincolo de ceea ce mi-am putut imagina.
N-ai cum să aștepți, pretinzi, ceri, ordoni ceva, dacă tu nu pui în aplicare. Dacă tu, aflat într-o poziție importantă, nu ești un exemplu pentru muritorii de rând. Să pleci dintr-un loc, indiferent care, fără să-ți aduni mizeria, spune multe despre cine ești. Poți fi pe o poziție înaltă, dar tot mic, nesimțit și needucat ești.
Omul acesta, domnul premier Bolojan, pe care n-o să-mi permit niciodată să-l tutuiesc (apropo celor care se trag de șireturi cu dânsul, doar pentru că își închipuie că pot), este tot ce admir eu mai mult la un OM și respect. Este un exemplu de urmat.
Dincolo de orice discuții pro sau contra, despre decizii și măsuri luate, dacă măcar în privința asta ne-am lua după dânsul cu toții, ar fi deja un mare pas înainte. Spre ceva mai bun, mai rău? Nu știu. Dar cu siguranță mai curat.
M-ai păcălit o dată, eh, asta e, se întâmplă tuturor. E vina mea, norocul tău. Dar când mă mai fraierești și-a doua oară, gata. Aici nu mai e chestie nici de noroc, nici de vină. E prostie. Punct. Și-o meriți, cu vârf și îndesat.
Așa-i și cu încrederea. O acorzi, da’ cui merită. Nu rămâi credul o viață întreagă, și-apoi te vaieți c-ai fost tufut de ea. Ai fost, că a avut pe cine și că te-ai lasat. Că n-ai noroc, că ești ghinionist, că n-ai parte de circumstanțe favorabile etc. sunt niște scuze lamentabile, pentru cei care se lasă păcăliți mereu. Care, orice fac, ies în pagubă.
Pe cei care se întreabă: „Da’ cum de m-a păpat leul în junglă?” regret să vă informez, dar aveți o mare, mare problemă. Aveți ceva lipit pe frunte. Nu, nu-i o stea, din păcate.
Nu-i ghinion, nu-i karmă, nu-i neșansă. E altceva, mult mai banal. E doar prostie. Din care, totuși, nu-i niciodată prea târziu să te trezești. Iar asta o știu din proprie experiență, credeți-mă, pentru că mult timp am avut-o și io lipită pe frunte.
E o vară incredibilă. O vreme perfectă. A fost într-adevăr foarte cald, cele 37 de grade sunt excepționale pentru tărâmul ăsta, dar de ce să nu fie? E vară! Nopțile senine și lungi, cerul înstelat, Luna Plină, ploile calde, diminețile răcoroase, asfaltul încins și pielea arsă de soare, mirosurile și aerul umed al pădurii, fluturii care-au împânzit câmpurile… e totul perfect. Am suspinat de când sunt io în Belgia după astfel de veri, mă văietam de griul și cerul acoperit mai mereu de nori, cu zgârcitele alea de 14-15 grade care mă scoteau din minți în toiul verii, iar acum, când e chiar vara pe care o visam, o savurez, cu încântare. Când mă-ntorc cu bicicleta de la muncă, opresc lângă lac, doar să respir, să privesc luciul apei în bătaia razelor de soare și să ascult liniștea. Aș opri și timpul în loc, dac-aș putea.
Acum sunt 18 grade, a și țârâit un pic de dimineață, suficient cât să nu mai fiu nevoită să ud lavanda iar praful de pe stradă să se spele, verdele ierbii e atât de crud, de viu! E orbitor. Azi vor fi 25 de grade.
E vară, o vară incredibilă, c-o vreme perfectă, pe care, în ciuda nopților nedormite și-a oboselii, o savurez din plin.
Câteodată, de prea multă oboseală, nu pot să adorm. Astă-seară, nici de grija Lunii Pline în Săgetator, sau Luna Cerbului, cum am citit că se mai numește. Am pornit pe strada cufundată-n beznă să o caut. Trecut de 11 noaptea, e, relativ, liniște. Pășesc cu grijă, să nu fac zgomot. Trotuarul e plin de cutii, mâine se colectează hârtiile și cartonul, aici sortarea gunoiului e obligatorie. Le ocolesc cu greu, uitându-mă mai mult la cer decât înainte. Și-o văd răsărind printre acoperișuri și crengile copacilor. E, într-adevar, portocalie. Obsesia mea pentru Luna Plină dăinuie din copilărie. Sunt rac, astrul meu e Luna, deci explicația e destul de plauzibilă. Mai popular zis, sunt o lunatică. Nu știu cum a trecut săptămâna asta. Prea repede s-a scurs. Poate de asta nu reușesc să adorm, aș vrea să mă bucur de vară, de nopțile lungi, de cerul plin de stele. Să dorm vara e pierdere de vreme. Oboseala însă își cere drepturile.
Mă-ntorc cu-aceeași pași grijulii. E miezul nopții. Măcar am poze cu Luna Cerbului.
Am visat mereu să pot să călătoresc în timp. Și totuși, uite un moment în care n-aș vrea să mă întorc. Deși se poate presupune că-i un moment fericit, nu era. Acum, privind din viitor, mă uit cu milă la femeia aia care credea că-i fericită. Bine, era, într-un fel ingenuu, simplu, tocmai ce se căsătorise cu iubirea vieții ei, dar habar n-avea ce-o așteaptă. Credea, naiv, că totul va fi bine de-acum. Că vor pleca împreună peste mări și țări, că suferințele s-au sfârșit și vor trăi fericiți și fără griji până la adânci bătrâneți. Când, de fapt, adevăratele încercări și greutăți de-abia începeau…
Asta-i perioada despre care n-am (prea) scris. Pe care încă trebuie s-o explorez, s-o integrez și s-o accept. Acolo-i atâta durere, atâta suferință, atâta umilință și zbatere, încât mi-e frică, foarte frică s-o fac. Știți că mă tem de durere. Dar a venit momentul s-o înfrunt. Pentru că acolo, unde-i durerea cea mai mare și suferința cea mai adâncă, e și vindecarea de care am nevoie.
Munca asta, cu tine însăți, nu se termină niciodată. Lăsăm să se aștearnă praful, închidem întâmplări dureroase prin sertare, ermetic, crezând, sperând c-o să dispară din memorie. Din păcate nu-i așa, pentru că vine altă întâmplare, identică, ce te răvășește. Arcul sare, sertarul se deschide și ești invadat de tot ce ai crezut, sperat că ai șters cu buretele și ai uitat.
Mă uit acum la femeia din poză cu milă, dar și cu multă, multă iubire și înțelegere. O iau în brațe și-i șoptesc: asumă-te, fată dragă! Fruntea sus. Abia de-acum o să știi cu-adevărat ce-i suferința. Pregătește-te. O să faci față.
M-am făcut rea. Nefiresc de rea, pentru un rac ce-și pune(a) mereu familia și prietenii pe primul loc. Care alerga într-un suflet să le rezolve problemele, care empatiza imediat cu toate suferințele și nevoile lor și se făcea luntre și punte să le îndeplinească.
Anul acesta am avut o revelație. Nu vreau s-o numesc dezamăgire, a fost de fapt o trezire dintr-un vis frumos, ce-i drept, în care toți ne iubeam necondiționat și ne păsa reciproc unii de ceilalți, ne ajutam și ne susțineam, măcar verbal, dacă financiar nu era posibil decât dintr-o parte (știți care parte era cea care mereu oferea, nu?), dar care-mi distorsiona complet realitatea. Realitatea că nimănui nu i-a păsat vreodată de nevoile și suferințele mele.
Când Vlad s-a îmbolnăvit, și-apoi Gulnara, când cumplita boală, al cărei nume nici nu mai vreau să-l scriu sau să-l rostesc, ne-a dat târcoale, o singură persoană de pe lumea asta mare mi-a oferit sprijinul financiar. Popa, cel despre care vă scriam aici: https://www.facebook.com/profile/100050240660312/search/…
ATÂT. Restul, dintre toți cei pe care i-am ajutat o viață-ntreagă, au tăcut. Brusc. Adânc. Așa cum s-a produs și falia din sufletul meu. Așa cum s-a răcit și s-a împietrit inima mea. Brusc. Adânc.
Și m-am făcut rea, extrem de rea. Îmi pasă, sufăr, empatizez, dar totul până la un punct. Punctul în care apare întrebarea: „Ei, toți cei pe care i-ai susținut și ajutat o viată-ntreagă, unde-au fost când TU ai avut nevoie de ajutorul și susținerea lor?”
Azi e o zi de răscruce. Am tăcut până acum. N-am scris nimic din ceea ce mi-a rupt sufletul și inima. Dar azi am decis să las în urmă tot ce nu-mi mai folosește. Tot ce m-a rănit. Dau glas durerii, pentru că nu vreau s-o mai simt.
Toate relațiile toxice, negative, care mi-au furat inocența, bucuria și fericirea, care m-au împovărat, m-au stors, m-au nefericit, le las să plece, să se dizolve, să dispară. Nu poți păși, nici în realitate, nici în vis, cu bolovani legați de glezne, indiferent cât de frumos e visul tău. Cei care te iubesc, îți dau aripi. Ei sunt prietenii adevărați. Oamenii de care ai nevoie, care merită să fie în câmpul tău personal.
Restul? Știți vorba aia, nu? De resturi nu avem nevoie.
Multe femei, victime ale violenței domestice, tac. Înghit. Ascund. Trec sub tăcere. Și nu mă refer la cele aflate încă într-o relație abuzivă (aici tăcerea-i deja de alt fel). Nu. Ci la cele care-au scăpat deja. Și care n-au spus nimănui ce s-a-ntâmplat, care-au fugit și nu s-au mai uitat în spate, dar… tac. De ce? De rușine. No, amu nu mai pot io să tac! De nervi! Dragile și scumpele mele, n-aveți de ce să vă fie rușine!
Nu voi ați fost de vină. Voi ați fost VICTIME iar ei TICĂLOȘI!
Nu contează că-s directori, că-s profesori, că-s în nu știu ce funcții înalte și nu îndrăzniți să spuneți, că v-ar desființa. Că v-ar face praf și pulbere. Păi, v-au făcut deja. Iar prin tăcerea voastră vă mai fac încă o dată. Ei scapă basma curată și, cel mai grav, cu impresia că-s Dumnezei și pot face orice unei femei. Voi ați scăpat, dar următoarea care-i pică-n gheare?
Da, multe spuneți că n-ați vrut să afle copiii, că n-ați vrut să-i faceți nici pe ei de râs. Dar, trecând totul sub tăcere, tocmai i-ați făcut. Să nu vă-nchipuiți că ei nu știu, n-au văzut, simțit și auzit prin tot ce ați trecut. Vă mințiți singure, să știți.
Copiii, indiferent cât de micuți sunt, înregistrează tot. Privirea voastră tristă, vânătaia de sub ochi, bufniturile loviturilor încasate, plânsul muțește. (da, știu, plângeați în pernă sau ascunsă-n baie, ca să-i protejați, vă dădeați cu fard ca să ascundeți urmele loviturilor, purtați ochelari de soare-n casă ca să nu-i sperie ochii-nvinețiți și roșu-n loc de alb, da, știu, credeți-mă). Și-o să vă dați seama că ei știau ce se întâmplă când vor fi mari și-o să vă-ntrebe:
– De ce, mamă, ai rămas atât de mult cu el? De ce?
Nu mai tăceți. Nu mai ascundeți. Nu mai acoperiți sub covor, ca pisica. Mai devreme sau mai târziu, duhoarea o să iasă. Și-o să fie de zeci de ori mai intensă.
Cuvintele nespuse la timp, înghițitul și trecutul sub tăcere, sentimentul de vinovăție și rușine vă distrug, încet, încet.
Nu vă mirați că suferiți de fel de fel de boli.
Dați glas tăcerii. Spuneți cu voce tare tot ce-ați pătimit.
Strigați, urlați, țipați, loviți un sac de box, o pernă (ideal ar fi să puneți și-o poză cu moaca individului pe ea), manifestați tot ce-ați acumulat.
Și-apoi o să vedeți. O să simțiți totul cu adevărat. Fără rușini, fără vinovății, fără noduri în gât,
Unele zile trec parcă-n zbor. În compania potrivită uiți de telefon, de timp, de soarele arzător. Iar marea-i locul unde-mi încarc mereu bateriile. Unde simt că-i relaxare, libertate, că-i vacanță și vară cu adevărat. De multă vreme n-am mai putut zice că am avut o zi perfectă, de la un capăt la altul. Mereu a apărut un ceva care-a stricat perfecțiunea, mi-a deranjat zenul.
Azi pot spune asta. A fost o zi perfectă. Alături de-un om deosebit, extraordinar, am petrecut timp de calitate. La marea din Olanda, unde totul a fost perfect.
Unde sunt pungi pregătite să le iei cu tine, să aduni gunoiul, nu să-l îngropi în nisip. Unde nimeni nu sparge semințe scuipându-le flegmatic pe plajă, unde copiii au locuri de joacă iar câinii sunt bineveniți. Unde ai intimitate, liniște, curățenie, terase simple, unde să mănânci și să bei ceva la prețuri rezonabile, unde la tot pasul găsești WC-uri super curate, gratis, băncuțe să te odihnești sau pur și simplu să stai și să admiri marea și căsuțe de închiriat.
Civilizației. Și liniște. Doamne, ce bine e! Să nu urle muzica din boxe, să nu fie aglomerație, să auzi doar valurile și pescărusii obraznici care-ți dau roată, sfădindu-se.
A fost o zi ce-a trecut în zbor. Arsă de soare, obosită, Max cam leșinat, dar atât de împăcată, de calmă și de liniștită cum n-am mai fost de mult. Marea și timpul de calitate, petrecut alături de oameni faini, au efectul ăsta asupra mea.
Când citesc povești cu violență domestică, ce-mi este atât de familiară, recunosc totul: nodul din gât, tremurul incontrolabil, vocea strangulată, respirația întretăiată, frica paralizantă. Dar cel mai mult și cel mai tare doare nu amintirea pumnului din burta gravidă, nu scuipatul pe obraz în plină stradă, nu umilința înjurăturilor murdare, nu palma fierbinte ce-mi smulgea desuurile, aceeași palmă care tocmai mă lovise și care acum mă abuza altfel, nu, nu amintirile astea dor cel mai mult. Ci neputința. Lipsa puterii fizice de-a riposta. De-a te putea apăra singură. Asta doare al naibii de tare. Și simt cum furia crește, clocotește în mine și-mi doresc ca, brusc, toate femeile abuzate, violate, bătute, umilite, să capete puteri nemaivăzute. Să poată riposta. Ca Jennifer Lopez în nu știu ce film, când învață să se protejeze de soțul agresiv și abuziv și ia lecții de autoapărare. Aș face cursurile astea obligatorii pentru fete, încă de mici. La fel cum le-aș învăta, de mici, să recunoască semnele și semnalele emise de un prădător sexual. Să nu accepte niciodata bomboane de la vreun nenea, îmbrățișările strânse și statul în brațe la masculi, chiar dacă-s de-ai casei, cunoscuți. Nici pupăturile, nici mângâierile. Și, pe lângă lecțiile de autoapărare, le-aș mai învăța ceva: să strige, să urle, să se zbată, să facă gălăgie, să facă orice, dar să scape din ghearele unui abuzator. Să nu le fie frică, să știe că nu sunt singure și să nu se simtă niciodată, dar niciodata vinovate că sunt victime. Pentru că, până Dumnezeu se va răzgândi și va da ambelor sexe aceeași forță și putere, femeile sunt, totusi, sexul slab.
Miezul nopții și începutul de iulie m-a prins cu capul dat pe spate, (aaa, de-acolo mă doare acum ceafa!) zgâindu-mă la cerul înstelat. Căldura sufocantă m-a alungat afară, sus, pe terasă, unde mă așteptau plini de nerăbdare „prietenii” mei mici și bâzâitori, dar le-am dat cu flit, ha! m-am uns c-o cremă cu lămâie ce nu le place și-am scăpat de ei. Spre seară, chiar și jos, la parter, unde-i de obicei răcoare, era înăbușitor de cald. Cu tot cu ventilator, cu jaluzelele ținuse trase peste zi și cu aerisit noaptea, căldura a devenit de nesuportat. Iar azi va fi și mai și, 36 de grade. Plus că-i și umiditatea ridicată, cred că-mi mut sediul în beci, doar acolo-i încă răcoare. N-am dormit mult, când așternuturile ard, odihna-i mai mult chin. Max resimte și el căldura, refuză să iasă afară, lăbuțele lui nu rezistă pe asfaltul încins, oricum nu-l forțez, ieșim doar când se mai răcorește.
Am început luna iulie în forță, cu zile de foc, la propriu, am văzut la știri că-n Spania și Portugalia e teroare și nu se domolește toată săptămâna.
E iulie. Tihna de după miezul nopții, cu liniște și răcoare, cu stelele clipind deasupra mea, cu Max în brațe și cu luna agățată într-un colț de cer, a fost un început perfect. Astfel de momente sunt balsam pentru sufletul meu. Să ascult sunetele nopții. Să caut constelațiile, planetele. Să aștept stelele căzătoare. Desculță, pășesc neauzit. Sunt doar o umbră-n noapte, pe o terasă, care inspiră adânc, expiră prelung. Care zâmbește. Trăiește. Și tace.
A-nceput iulie. Iar vara e luna mea preferată, chiar dacă-i atât de cald.
Aveți grijă de voi, oameni buni, nu uitați să beți muuultă apă, să vă dați cu creme protectoare și să aveți ceva pe cap, dacă-i musai să ieșiți afară; nu lăsați, Doamne ferește! copiii sau câinii în mașini nici pentru o secundă măcar, nu-i plimbați decât dimineața devreme sau seara târziu. Și uitați-vă noaptea la cer. Cu tot cu durerea din ceafă, merită.
Se face mare tam-tam cu rucsacul domnului Bolojan, am redistribuit și eu această postare, (1) Facebook și-au apărut, inevitabil, comentariile aiurea-n tramvai. Mi se pare că-i iarăși o furtună într-un pahar cu apă, asta-i oare marea grijă națională, cât costă un rucsac?
Și, pentru că au fost comentarii despre „bieții” pensionari, vreau să clarific ceva. Nu arunc cu noroi în nimeni, dar nici nu pot să tac când nu-s de acord cu ceva. Nu-s de acord cu asistații sociali, cu putere de muncă, nici cu pensiile anticipate (cum să ieși la pensie la 48 de ani, să iei o pensie de mii de euro și să mai și muncești la particular?) sau cele speciale (special că ce? Dacă ai muncit undeva, în condiții speciale, ai fost remunerat pe măsură, nu cred că ai stat acolo pe un salariu de doi lei). Felicit pensionarii pentru munca depusă, pentru anii munciți, pentru cariera lor etc. Bravo! Dar aici vine un mare DAR. Pentru munca aia, ei au primit un salariu, au fost plătiți pentru ea. Muncă grea, ușoară, salariu decent sau nu, corect sau incorect, cotizații, taxe, impozite, contribuții, nu dezbat și nu comentez. N-ai fost mulțumit de el, de salariul tău sau de locul tău de muncă? Păi trebuia să faci ceva în privința asta, nu să aștepți pensia.
Și eu am lucrat 10 ani într-o fabrică de prelucrare a cadavrelor de animale și a oaselor de abator, printre viermi și mirosuri minunate, nu 8 ore pe zi, ci 12 și chiar 16 ore, în ture de zi și de noapte, temperatura pe lângă fierbătoare, vara, când afară erau 30 de grade, cred că vă închipuiți cât era, iarna, când plecam din tura de noapte, de multe ori nu puteam ieși pe poartă până nu venea IFRONUL să dea nămeții la o parte, și-apoi 3 km pe jos, până acasă. Deci știu ce înseamnă să muncești din greu, știu ce înseamnă să pleci în șomaj cu promisiunea de reangajare dar să rămâi pe drumuri, cu doi copii etc. Dar asta nu înseamnă că acum aștept pensia aia ca pe un colac de salvare și mă bazez numai pe ea.
Io cred că aici e marea problemă și aici trebuie schimbat ceva, mentalitatea asta, că pensia vine să-ți umple buzunarele și să te îmbogățească. Trebuia să te îmbogățești înainte de pensie, să-ți asiguri bătrânețea din timp. Pentru că pensia e un sprijin, nu un premiu, e un adaos, o bază pentru un trai decent și liniștit.
Aici, în Belgia, pensiile sunt toate cam la fel, cu mici variațiuni. Vrei o pensie mare? Te îngrijești singur de asta, făcându-ți o pensie privată.
Nu mă pricep la punctaje, la calculul pensiei în România, dar vă întreb ceva: cât este pensia dumneavoastră? Am aflat de curând ceva care pe mine m-a lăsat cu gura căscată, vă spun drept, și cu un gust amar. Mulți dintre cei care se plâng de pensiile lor, care-s cică incorecte, că-i calculul greșit, că-i punctajul nu știu cum, au peste 1000 de euro pensie. Cât ar costa, cică! rucsacul domnului Bolojan. Sunt de acord că pensii de 100 de euro sunt o bătaie de joc, că cele de 5000 de euro sau de zeci de mii de euro nu-s corecte, că salariile compensatorii de sute de mii de euro sunt nesimțite și e mare discrepanța cu o pensie „amărâtă” de „doar” 1000 de euro, dar, totuși, să nu ne mai văicărim. 1000 de euro nu-s tocmai de neglijat, nu-s chiar niște pensii mici, să fim serioși!
Nu știu care-ar fi soluția, nu sunt economist, nu mă pricep. Da, sunt de acord că nu toți românii-s puturoși, dar sunt prea mulți asistați social, care stau prin birturi și așteaptă ca primăria să le curețe șanțul, sunt prea mulți „jmecheri” care trăiesc făcând tot felul de învârteli și combinații, considerându-l un firesc mod de viață și de preferat în locul unei munci cinstite, care cred că statul e o vacă de muls, fără să înțeleagă că „statul” sunt toți contribuabilii, oamenii de rând, care muncesc din greu și onest. Aici trebuie umblat și schimbat.
Însă, așa cum am scris mai sus, nu sunt nici pe departe specialist, nu mă pricep. Știu însă că rucsacul domnului Bolojan este ultima mea grijă.
Mereu când mi se împlinește o dorință, primul gând care mă încearcă e îndoiala. Nesiguranța. Neîncrederea. Oare chiar e adevărat? Neverosimilul mă bântuie. Nu știu de unde vine asta, aș vrea să pot să țopăi și să urlu de fericire, fără ezitări, fără îndoieli și fără teamă. Fără ezitări. Vreau să am încredere. Vreau să cred că există mulți, mulți oameni ca mine. Prieteni adevărați, care te iubesc fără să te judece, oameni care te citesc fără să interpreteze și să-ți răstălmăcească cuvintele, care-ți înțeleg tăcerile și-ți acceptă ciudățeniile. Că aici e locul unde sunt în siguranță să fiu eu. Fără măști, fără pretenții, fără jocuri de culise. Fără să fiu nevoită să-mi măsor cuvintele. Cuvintele mele-s nesfârșite, nu vreau să le limitez, încadrez, înghesui prin colțuri pătrate și-n minți prea înguste. Știu, uneori sunt prea seci, alteori prea dure, dar mereu sunt sincere și mereu oglindesc trăirile Aurei. Care da, variază. Care da, se schimbă. Pentru că așa e viața, schimbătoare. Acum poți fi în vârful muntelui, iar în clipa următoare poți ajunge pe fundul prăpastiei. Important este ce alegi: să rămâi acolo, sau să te ridici. Iar aici, pe pagina sta, despre asta este vorba. Nu (doar) despre modă, fericire, fluturi, apusuri și zâmbete. Ci despre niște trăiri autentice. Trăirile Aurei. Încercări, suferințe, bucurii. Toate adunate-n cuvinte incomensurabile. Neinterpretabile. Albul e alb, apa e udă, iar eu sunt eu. Și atât.
Azi începe anotimpul meu. Vara astronomică. E solstițiul de vară. Moment magic. Îl simt. Îl adulmec. Îl aștept. Trepidez, vibrez, am pielea de găină. Simt prin toți porii că ceva important se va petrece, că peste mine vine o mare schimbare. În bine. Că viața mea va lua o nouă turnură, pozitivă. Pe plus.
Ca și în 2018, când am fost la cascadă și fluturele albastru mi-a dat un semn, la fel simt și acum, că-i timpul de-o schimbare. De intrarea pe un nou făgaș. Atunci a început călătoria mea în lumea scrisului și-am publicat an după an, cărți după cărți, până când în 2023 m-am oprit. Nu din scris, e ceva de care-s dependentă, doar cu publicatul am rămas în urmă.
Manuscrisele așteaptă, răbdătoare. Malaxorul vieții m-a oprit, întâmplările necruțătoare de sănătate, din familie și-ale mele, m-au făcut terci, m-au mestecat între fălcile lor nemiloase și m-au lăsat fără vlagă. În zvârcolelile mele de pe podeaua rece, tare, în urletele mele de neputință și-n zbaterile de-a face față unei noi zi, pe care prea puțin le-am afișat, mai degrabă le-am camuflat prin poze vesele și texte amuzante, am știut că ceva se coace, se maturizează, se transformă. Ceva ajunge la paroxism. Ca-n durerile facerii, știam că trebuie să trec prin ele, că-i musai, dar că, la final, va merita.
Azi e solstițiul de vară. Cea mai lungă zi din an. Iar eu știu, simt, că vine o transformare. Din crisalidă-n fluture. Că ceva, ceva, trebuie să schimb, să fac altceva, cu viața mea.
E anotimpul meu favorit. Lunile mele preferate, de miracole și plinătate. De trăit deplin și efervescent.
„O femeie e trecută după 50 de ani. Gata, lasă fandoselile și figurile, ți-a trecut vremea, ești epavă. Ți-ai trăit traiu’/ Ți-ai mâncat mălaiu!” sunt doar câteva dintre comentariile masculilor tăietori de frunze pe net, care-și închipuie că femeile asta fac, caută atenția lor și vânează complimente. Pe principiul strugurilor acri, împroașcă cu noroi și venin. Eh, vă dezamăgesc și vă contrazic, fraierilor. Pentru soțul meu nu-s trecută, așa cum nici el nu-i prea chel, prea gras sau prea bătrân, pentru mine. Știți de ce? Pentru că avem ceva dincolo de pielea lăsată și ridată, dincolo de sex și de poftele carnale. Avem ceva ce voi habar n-aveți ce e sau cum se simte. Iubire se numește. În numele căreia, să îmbătrânești alături de partenerul tău, e un mare privilegiu.
Nici pentru cei care mă citesc, nu se uită doar la poze și trec superficial peste un text, nu-s o epavă. Ei știu din scrierile mele că-s o femeie trecută, da, trecută, dar prin încercări care pe voi v-ar fi lăsat lați, knockout, v-ar fi făcut una cu pământul. Eu le-am trecut cu brio.
Și nu-s trecută nici să-mi șterg nepoții la cur, când or veni, nici să mă joc cu ei, să mă cațăr prin copaci și să-i învăț trăznăi cu duiumul. Trecuți sunteți voi, care stați pe net degeaba, junduind după strugurii prea acri. Care-n loc să vă jucați cu nepoții, vă credeți Donjuani de ocazie și visați la o tinerețe îndepărtată, în loc să vă bucurați de-o bătrânețe respectabilă.
Și-o să mă fandosesc și-o să trăiesc fix-fixuc cum vreau io, stimabililor, fără să-mi pese de niște credințe misogine. Știți de ce? Miserupismul de părerea celorlalți întinerește. Sîc, ciufuților!
Câte-o zi strânge atâtea momente frumoase, de parcă Dumnezeu a uitat robinetul cu binecuvântări deschis și-a scăpat mai multe condimente peste lume, dându-i un gust desăvârșit. O culoare uluitoare, un miros îmbătător, o floare delicată, un tril de păsări înălțător. O stare de bine. Un apus grandios. Și toate momentele astea dau sens. Dau gust. Viața e atât de frumoasă! Trăiți-o conștient, oameni buni, că trece al naibii de repede, momentele frumoase se împuținează, devin tot mai rare, iar noi îmbătrânim. E firesc. E natural. Dar… totusi, e și trist, în același timp.
Când dragostea învinge și trece peste toate obstacolele, noi, muritorii de rând, putem doar să asistăm la manifestarea ei în forma pură, minunându-ne, ștergându-ne lacrimile și recăpătându-ne speranța. În iubire, în lume, în omenire, în Dumnezeu.
Copii frumoși, să fie într-un ceas bun! Să fiți fericiți, sănătoși, veseli și ștrengari, să vă păstrați umorul, optimismul și să vă iubiți deplin. Să vă aud râsetele și să vă văd ochii sclipind. Să luminați, să străluciți, să emanați mereu dragostea asta care vă iese prin toți porii. Vă iubim!
Femeie bătută de soțul beat, de față cu fiul lor, care se dădea în leagănul din parc…
Niciodată, dar niciodată nu da înapoi! Pleacă. Fugi. Țipă. Strigă. Urlă-ți durerea. Și nu da înapoi.
Sper din tot sufletul ca fiecare femeie care trece prin așa ceva, violență domestică, abuz, viol, să înțeleagă că, indiferent de situație, există ÎNTOTDEAUNA o ieșire.
Este extrem de greu, știu foarte bine (prea bine!) să iei decizia asta. Să pleci, să divorțezi, să ieși dintr-o relație toxică. După ani de abuzuri, ajungi să crezi că tu ești de vină, că meriți să te bată, că tu ești cea paranoică și dusă cu pluta (pe Someș).
Abuzul fizic și psihic e de neînchipuit pentru cine nu l-a trăit, la fel ca picătura aia chinezească, pic, pic, pic, în fiecare zi, auzind aceleași lucruri, („Nu te uiți la tine? Ce? Tu, ești femeie? Ești un sac de oase! Tu, fără mine, ești pe nicăieri! Nu vezi că nu știi lega două vorbe? Nu știi face nimic! Asta e mâncare? Astea-s hâlbe de dat la porci!” și zbeng, o lovitură-n față, că de, trebuie să te învețe minte, nu?) chiar ajungi să le și crezi, chiar ajungi să crezi că meriți să te bată, să te îndrepți, să devii o femeie „cum trebuie”.
NU! NU MERIȚI ASTA!
La început te poate face să crezi că-i dragostea vieții tale. Abuzatorii, narcisiștii, prădătorii, se pot preface de minune. Dar… Dragostea vieții tale nu-ți învinețește ochii. Și nici nu te înșală cu tot ce prinde, nu te transformă într-o legumă, nu-și bate joc de tine, nu te snopește în bătaie, nu te umilește, nu te batjocorește. Chiar dacă ești prima din familie care divorțează și-o faci, cică! de râsul satului, chiar dacă n-ai serviciu, n-ai pe nimeni, n-ai bani, n-ai unde să mergi, NU CONTEAZĂ! PLEACĂ! Fugi mâncând pământul și nu te uita înapoi.
Nu încerca să te îmbeți cu apă chioară, că o să se schimbe, că uite, dragu’ de el, mi-a promis că n-o să mai facă asta, uite, mi-a adus și flori, uite, a căzut în genunchi și și-a cerut iertare și-a plâns ca un copil, uite, cât regretă că m-a băgat în spital, AIUREA!!! Apă de ploaie, promisiuni deșarte. N-o să se schimbe decât în MAI rău.
Schimbarea doar tu o poți face, părăsindu-l pe nemernic.
Și toate îndoielile pe care le ai, risipește-le gândindu-te la trosnetul pe care-l auzeai când pumnul lui te lovea. Ăsta-i punctul de reper. Restul sunt doar scuze. Iar dacă n-o faci pentru tine, fă-o atunci pentru amărâții ăia de copilași, care merită să trăiască fără frică, fără a fi martori la violențe și certuri care-i vor marca pe veci.
A, da, și încă ceva: fă-l să plătească pe nenorocit! Certificat medico-legal, plângere penală, martori și tot tacâmul. Există legi care te apară, cam șubrede ce-i drept, dar există. Informează-te. Apelează la tot ce poți. Înregistrează-l cu camera ascunsă, strânge dovezi, fă poze, filmează-l, orice.
Și, mai ales, Niciodată, dar niciodată, NU DA ÎNAPOI!
Încă nu m-am dezmeticit complet după călătoria în Amsterdam. Și încă nu-mi vine să cred c-am făcut-o, că le-am cunoscut, în carne și oase, pe cele două femei-scriitoare pe care le admir, le citesc și le urmăresc paginile de pe Facebook. În ciuda vremii friguroase și ploioase, a fost o zi extraordinară. Nu-i prima oară când vizitez orașul, cei care mă citiți știți că am multe amintiri cu el,
dar ziua de sâmbătă se va număra printre cele prețioase, de pus în ramă.
E prima oară când am mers cu trenul, când m-am descurcat on-line cu toate cele și când frica nu m-a mai bântuit, nicio clipă măcar. Da, în timp ce ne plimbam cu barca pe canalele Amsterdamului, am rămas fără bateria de la telefon, unde aveam biletele de întoarcere acasă, m-am panicat puțin, recunosc, însă frică nu pot spune că mi-a fost. Iar pentru mine, depășirea fricii ăleia viscerale, de-a fi pierdută, rătăcită-n lume, fără posibilitatea de-a lua legătura cu ai mei, a fost o frică cu F mare. O traumă imensă, pe care abia acum realizez c-am purtat-o-n suflet și-n minte atâta amar de ani. Cred că de asta am și putut savura fiecare clipă a călătoriei, de asta am auzit/văzut pentru prima dată totul clar, răspicat, de parcă cineva-mi ridicase un văl de pe ochi și-mi scosese vata din urechi.
Una dintre întrebările care-mi răsună încă în cap, dar și răspunsul Petronelei, cred c-a fost momentul acela care-a declanșat eliberarea fricii, aha-ul ăla necesar. Învârteam (chiar și azi-noapte în vis!) cuvintele, simteam nevoia să pun pe hârtie ce simțeam, de când revenisem acasă mă tot frământam, fără să înțeleg de ce. Ceva trebuia eliberat, scos la suprafață. Dar ce? Și iată că, chiar în timp ce scriu acum, rândurile astea, am înțeles.
Am înțeles de ce-a fost călătoria asta atât de benefică pentru mine, de ce m-am simțit atât de bine. Da, am cunoscut oameni faini și buni, luminoși, m-a însoțit o prietenă dragă, a fost totul super-extraordinar, în ciuda vremii reci și ploioase. Dar mi-am demonstrat mie că pot. Iar asta mi-a vindecat frica aia, cu F mare, care m-a bântuit din 2002 când, plecată cu 10 euro-n buzunar, la cheremul unor indivizi fără scrupule, n-am știut dacă o să-i mai revăd vreodată pe cei dragi.
Când e prea târziu pentru terapie? (Eu aș adăuga și vindecare)
O întâlnire de suflet. Au fost aproape trei ore care au trecut prea repede, dense, intense, cu discuții nu doar interesante, ci ca terapie în toată regula. Am ieșit azi complet din zona de confort, am mers cu trenul din Belgia în Olanda, special pentru întâlnirea cu Petronela Rotar și Ioana Chicet-Macoveiciuc, două scriitoare pe care le îndrăgesc și pe care-mi doream mult să le văd, să le cunosc, să le aud. Îmbrățișarea Petronelei m-a topit. E un om cald, frumos, care strălucește. Luminează. Ioana, la fel. Am trecut prin peripeții (altfel nu se putea!), dar chiar dacă a turnat cu găleata, chiar dacă am rămas fără baterie la telefon – unde aveam toate biletele, chiar dacă n-am avut cel mai bun loc și mi-am sucit gâtul încercând să le văd pe cele două scriitoare, a meritat. Oboseala pe care o resimt acum e (totuși) plăcută. A fost o experiență faină tare. Ramona, draga mea prietenă care m-ai însoțit în aventura asta, îți mulțumesc. Amsterdam, o să te mai vizitez. Iar pe Petronela și Ioana o să le citesc în continuare și sper să le revăd.
Mirela avea un trecut plin de traume și de abuzuri.
Crescuse într-un sat uitat de lume, într-o familie de amărâți, alcoolici, unde erau considerați și ea, și frații ei, o povară. Săraci, trăiau de azi pe mâine între alocații, într-o casă mică și sărăcăcioasă. Mirela adormea plângând de multe ori, de frig și foame, dar înăbușit, cum învățase destul de repede s-o facă, să nu-i trezească pe ceilalți, pentru că atunci încasa iar bătaie, ba de la frații mai mari, ba de mămica și tăticul. Nu știa ce înseamnă dragostea sau grija părintească. Mama și bunica o neglijau complet, iar taică-su o bătea des, pentru că era singura pe care mai reușea s-o prindă când, turbat de băutură, avea nevoie de cineva pe care să-și verse năduful. „Mirelo, n-ai măturat prin curte! Mirelo, ce-i cu găleata asta-n drumul meu? Vrei să-mi rup gâtu’? ‘utu-ți gâtu’ mă-tii! Ce stai? Mișcă! Nu ești bună de nimic!”, iar înjurăturile și loviturile curgeau, cum curgeau și lacrimile pe obrajii fetiței care învățase devreme, mult prea devreme, că nu-i bună de nimic. Că atât valora ea: nimic.
Într-o noapte, după ce taică-su iar a bătut-o și-a înjurat-o, n-a mai răbdat. A fugit de-acasă. Avea aproape 11 ani, era un doar o copilă jigărită și murdară. S-a refugiat la unchiul ei, fratele mamei, care-i era tare drag, nu bea, nu fuma și se purtase întotdeauna frumos cu ea. Era preferata lui, știa ea, o mângâia mereu pe creștet, o pupa pe frunte, ba odată, când a căzut, a luat-o-n brațe, i-a spălat julitura și-a oblojit-o. Era salvatorul ei! Însă mămica și tăticul nu-l sufereau, se purtau urât cu el și-l alungau de fiecare dată când le intra în curte și nici n-avea voie să meargă la el.
Dar în acea noapte nu i-a mai păsat, a fugit într-un suflet la el acasă și i-a bătut în ușă cu toată puterea ei. Bărbatul i-a deschis somnoros, buimac, iar Mirela, plângând și suspinând, s-a aruncat în genunchi în fața lui, rugându-l s-o primească și s-o ajute. Unchiul a ridicat-o repede și-a băgat-o în casă, privind speriat pe stradă și-apoi, după ce i-a dat apă și ceva de mâncare, după ce i-a șters dârele murdare de pe față, a-ncercat s-o facă să înțeleagă că așa ceva nu se putea. Că el era flăcău bătrân, singur, că nu se cade să rămână la el. Mirela refuza, amenințându-l că, dacă n-o primește, ea se aruncă-n râu! Bărbatul, ridicând din umeri, s-a declarat învins, tentația era prea mare ca să-i reziste.
Când într-una dintre nopțile următoare l-a auzit intrând în cămăruța ei, apropiindu-se tiptil de pat, Mirelei nu i-a fost defel frică. Asta până când a simțit respirația șuierătoare și mâna fierbinte, grea, ce-i acoperise gura.
– Taci, Mireluță, taci, dragă! Nu-ți fac nimic, i-a șoptit el, acoperindu-i apoi buzele c-o gură lacomă și grețos de umedă. Iar mâna fierbinte și grea i-a sfâșiat cămășuța de noapte, cu buline roșii, în care fetița dormea.
A doua zi copila s-a ridicat cu greu din pat. A cules, una câte una, fâșiile zdrențuite, pline de sânge, din ceea ce mai rămăsese din cămășuța ei și le-a aruncat în foc. Le-a privit cum ard, cu ochii mați și triști, amorțită și indiferentă. În foc ardeau nu doar fâșiile însângerate din cămășuța ei cu buline, ci și toată inocența și copilăria ei. Fugise spre cineva despre care crezuse c-o va salva, a dat însă peste un „Nenea”, un bărbat pe care nici nu-l mai recunoștea, care-a transformat-o din copilă în femeie la nici 11 ani.
Iar acum știa sigur. Femeia, la fel ca și copila, nu valora nimic.
Fragment din „Eu. Și atât”.
Teodore, Mirele… Femei. Care trebuie să conteze. Iar agresorii, violatorii, pedofilii, pedepsiți.
Cireșele împrăștiate pe covor lăsaseră dâre sângerii. Bolul primit de la maică-sa era țăndări. Bucăți din el săriseră până pe hol. Alisa s-a ridicat, gâfâind și horcăind, cu o mână ținându-se de gât iar pe cealaltă apăsând-o pe pieptul mic și fragil (la o înălțime de 1,69 avea doar 49 de kg și era numai piele și os), încercând să-și potolească bătăile nebune ale inimii, să-și revină din amețeala care făcea pereții camerei să danseze, chinuindu-se să respire, să tragă aer în pieptul sufocat de apăsarea lui nemiloasă. Nu se gândea la durere, la loviturile încasate, se gândea doar, ironic, la ce noroc avusese. Era doar ea cu M. acasă. Toată cearta și scandalul iscat din senin se petrecea în lipsa copiilor. Parcă presimțind, îi dusese, cu o zi înainte, la bunici…
– Și-mi bag p… în mă-ta și tac-tu! Amu ni mă duc să iau copiii de-acolo! a urlat M., exact când Alisa a ajuns în hol.
A privit, mirată parcă, bucata de ciob pe care aproape călcase și-abia atunci, auzindu-l înjurând, Alisa a început să simtă o durere rece. Nu doar în față, unde-o lovise el, ci și în piept. Era un fel de durere amestecată cu ură.
După ce-a izbit castronul cu cireșe de perete, după ce-a lovit-o și-a strâns-o de gât, urcându-se pe pieptul ei, cu genunchii lui osoși și ascuțiți, acum o mai și înjura? O mai și amenința – iar! – că-i ia copiii?
– Ba nu!!! s-a împotrivit Alisa, regăsindu-și vocea. Nu iei pe nimeni și nu mergi nicăieri! Îi lași în pace, auzi? Măcar ei să nu vadă și să audă așa ceva, ticălosule și bețivule ce ești! i-a strigat pătimaș, și-apoi s-a aplecat să ia ciobul de sub talpă.
Când s-a ridicat, încă amețită și tremurând, Alisa i-a văzut ochii: amenințători, tulburi, iar când i-a văzut și pumnii strânși și rânjetul ce-i dezvelea dinții, a știut ce-o să urmeze. Mai ales că avusese curajul să-i răspundă – era clar că iar o va pedepsi. Da, urma o altă tură. Alte palme, alți pumni, alte strigăte…
Fără să se mai gândească, Alisa a strâns ușor în palmă ciobul pe care tocmai îl culesese de pe jos și-apoi l-a aruncat, cu toată puterea și ura adunate, înspre el. A știut că l-a nimerit când l-a văzut aplecându-se de burtă. N-a știut însă unde anume îl lovise. Abia când M. s-a îndreptat, a văzut cu groază sângele șiroindu-i printre degete. Roșu. La fel ca cireșele zdrobite de pe jos…
M. a privit-o cu ochii tulburi, amețiți de băutură, plini acum și de spaimă. O spaimă care încet, încet, se transforma în furie. Oarbă. Alisa a încercat să fugă spre sufragerie, dar n-a mai apucat să intre. Bărbatul. surprinzător de agil, deși băut, a prins-o de păr și-a trântit-o pe canapea. A urmat o avalanșă de lovituri de care, oricât ar fi vrut, Alisa nu s-a mai putut feri. Parcă nici nu le mai simțea. Auzea bufniturile, zgomotul lor înfundat, sec și icnetele care le însoțeau, fără să-și dea seama ale cui erau. Ale lui? Ale ei? Nu mai conta. Se gândea doar, cu disperare, că acum cu siguranță o să-i rămână urme. De data asta oare cum o să le mai poată ascunde? Ce motive o să mai invoce, când puținii prieteni cu care se mai vedea o s-o întrebe iar ce pățise, de unde le avea? Devenise expertă în a găsi explicații pentru vânătăile ce-i apăreau de pe-o zi pe alta.
– Vezi ce-ai făcut, nebună ce ești? Vezi??? urlă M.
Și, în timpul care parcă se oprise-n-loc, îi apăsa tăietura pe față.
– Linge, linge! striga el, ținându-i rana pe gură, umplând-o și pe ea de sânge.
Roșu. La fel ca cireșele zdrobite de pe jos. Cu gust metalic, de rugină, ușor înțepător.
Fragment din cartea „Eu. Și atât” de Aura B. Lupu.
Mi-a fost greu, extrem de greu să scriu scena asta petrecută în realitate și care a pus punct, după 5 ani, căsătoriei mele. Însă a fost punctul potrivit, care a dat naștere Aurei de-acum. Sunt convinsă că, rămânând în acea relație violentă și traumatizantă, aș fi ajuns un număr într-o statistică. „Mamă de 26 de ani ucisă, într-un acces de furie și de gelozie de soțul beat, care nici nu-și mai amintește fapta comisă”. S-a întâmplat acum 28 de ani, și-am scris, și-am militat mereu pentru stoparea violenței împotriva femeilor, violurilor, abuzurilor, etichetelor, învinovățirii victimelor, apatiei și-a lipsei de reacție a semenilor dar și a autorităților care doar ridică din umeri. „O bătea? Eee, știa el de ce, o fi făcut ea ceva!”, asta era reacția semenilor. Și asta TREBUIE să se schimbe! Să nu mai mușamalizăm, minimalizăm, tolerăm, să nu mai ridicăm doar din umeri.
Am 53 de ani și niciun chef să mai menajez susceptibilități mărunte.
Nu mai am răbdare cu lamentări inutile și nici timp să ascult povești nemuritoare. Nu-mi mai permit să pierd vremea aiurea și nici teatrul ieftin nu mă dă pe spate. Sunt brutal de sinceră, deloc diplomată și n-am abilități de soră medicală, nu-s bună de pupat pe frunte și de oblojit răni închipuite. Spun ce cred prea repede, prea direct, prefăcătoria nu-mi stă în fire.
Mi-a rămas timpul mic, nu-mi mai ajunge, nu-mi permit să-l risipesc cu jocuri de culise. Prostia mă enervează, lauda mă indispune iar infatuarea mă deranjează. Grandomania o consider boală.
Prefer omul simplu, direct și onest.
Am 53 de ani și niciun chef să-mi mai bat capul cu sensibilități exagerate. Și nici să dau sfaturi complet inutile. Știți de ce? Pentru că fiecare cum își așterne, așa doarme.
Peisajul din Ardennen mereu mi-a amintit de România. Asemănările însă, din păcate, se cam opresc aici. Dacă la ultima noastră călătorie pe Transfăgărășan am găsit mizerie, aglomeratie, grătare fumegând și manelele bubuind din boxe, plus niște cozi infernale, aici totul e curat, îngrijit, frumos, aranjat, de parcă-i totul de dinainte trăsat și gândit cu mare grijă. La țărcălam*, adică. Se circulă liniștit. Am întâlnit mulți bicicliști și motocicliști pe drum, vremea a fost tare frumoasă, la 26 de grade este ideal de umblat pe coclauri. Ne-am dus în Bouillon (suntem în sud-estul Belgiei, în Provincia Luxemburg) iar priveliștea pe care am găsit-o sus, de pe Botassart, este, într-adevar, magnifică. Dezvăluie o imagine completă asupra Mormântului Uriașului din Bouillon – Le Tombeau du Géant. Forma dealului împădurit, înconjurat de curgerea domoală a râului Semois, ce formează o buclă, un meandru, i-a adus această denumire, dar și legendele locale. Conform uneia din ele, un centurion din armata lui Labienus, a ucis un gigant galic. Un bătrân i-a găsit apoi trupul și a decis să-l îngroape, cu ajutorul unor tineri, pe acest deal care se ridică la o înălțime de 250 m. Altă legendă spune că, în urma înfrângerii din Bătălia de la Sabis (numită și Bătălia de la Sambre) din anul 57 î.Hr., un războinic treveri, mult mai înalt decât oamenii obișnuiți (cu alte cuvinte, un uriaș), a preferat să se arunce în gol de pe o stâncă, decât să fie luat prizonier și să moară la Roma. Indiferent de legendă, acest sit, clasificat drept Patrimoniu Natural de Interes Peisagistic, este unul dintre cele mai cunoscute și fotografiate locuri din Ardenii Belgiei și de pe valea Semoisului. Văzând panorama am înțeles de ce. Este uluitoare.
Am urcat apoi la Castelul din Bouillon dar am renunțat să-l vizităm, era destul de aglomerat iar prețul biletului, 16 euro adulți/12 euro copii, ni s-a părut prea piperat. Am avut însă bucuria și șansa de-a urmări zborul unui vultur pleșuv care, sper să nu greșesc, este cel mai mare vultur din lume. Gratis.
Da, peisajul din Ardennen îmi amintește de România. De partea ei frumoasă și bună. Iar asta-mi alină, măcar puțin, dorul, și-mi îndulcește, fără tăgadă, gustul amar strâns în ultimele săptămâni.
Dimineți perfecte. Nu cer mult de la viață. O cafea, un ghemotoc în brațe. Niște triluri de păsărele. O țârucă de tihnă și-un strop, doar un strop de fericire. Mereu când mi se urează „Îți doresc tot binele din lume!”, reacția mea e de refuz, de negare. Înțeleg intenția, o apreciez, mulțumesc pentru urare dar nu, nu vreau tot binele. Vreau să-l împart cu toată lumea, nu sunt hulpavă, mie-mi ajunge o bucățică mică, restul să ajungă la fiecare. O rază timidă de soare, un sărut de „Bună dimineață!”, un zâmbet somnoros, o cană cu o cafea bună. O zi care începe banal, domol, fără stridențe. E, pentru mine, o dimineață perfectă.
Acum 15 ani, după ce m-a tot bătut la cap și s-a lovit de refuzurile mele repetate, când a văzut că nu mă poate nicicum convinge, mi-a făcut el, „hazbăntu’”, contul de pe Facebook. N-aveam io pe-atunci treabă cu netul și cu rețelele sociale. Acum zice c-a fost cea mai mare greșeală din viața lui.
Adevărul este că mă-ntreb uneori cum ar fi fost lumea fără el. Fără Facebook. Fără Instagram, Telegram, mai ales fără Tik-Tok, cu care nici acum nu rezonez mai defel. Am cunoscut oameni minunați prin intermediul lor, asta este adevărat, și m-a ajutat să-mi promovez și să-mi vând cărțile. Dar nici în ce s-a transformat treptat nu-mi place. Norocul meu e că am rămas consecventă, m-am ținut departe de colcăieli și mocirle, mi-am văzut de scris, de făcut poze și de „flutureii” mei. În perioade dificile da, am mai intervenit și eu, însă niciodată brutal, niciodată cu ură și niciodată pe alte pagini care nu-mi aparțineau. În ăștia 15 ani de „feisbuchit” n-am niciun regret. Așa cum am început, așa am continuat. Am scris mereu simplu, din suflet, fără prefăcătorii, minciuni sau scopuri ascunse. Ce-i în gușă și-n căpușă, zice-se. Iar la mine se aplică perfect. Da, am pierdut prieteni și oameni despre care credeam că-mi sunt apropiați. Asta e. N-o consider pierdere, ci o curățare a spațiului personal, mai degrabă. Și promit c-o să fac fix-fixuc la fel și de-acum înainte. Așa cum am scris pe prima pagină din cartea mea, #TrăirileAurei:
Trăirile Aurei este o carte, o pagină, un blog despre exact ce spune titlul. Trăiri, emoții, gânduri, fapte petrecute-n fiecare zi. Un jurnal, dacă vreți. Povestiri scurte, întâmplări adevărate. Despre dragoste și ură, gelozie și trădare, bătălii câștigate sau pierdute. Bucăți din mine. Puse într-un singur loc, în încercarea de-a mă regăsi. Eu. Și atât.
Saturația mea a ajuns la maxim. Răbdarea, așijderea. Politică, partide, certuri, analize, mitinguri, petiții, tabere… Totul îmi lasă un gust amar. Mult tam-tam, multă gălăgie, multă retorică. Ca noroc că mai sunt și oameni care tac. Și fac. În liniște. Uneori binele se poate face și-n tăcere, nu-i musai să-l afișăm pe Facebook. Toți am devenit experți în politică, peste noapte. Toți avem păreri, toți știm mai bine decât restul ce și cum trebuie făcut. Dar concret? Fapte, nu teorii, cine afișează? Un time-out, un moment de liniștire, de tras adânc aer în piept și de murmurat o rugăciune, în loc de o grijanie, cine mai are? Faceți-vă timp pentru lucrurile care chiar contează. Mai lăsați vrajba și analizele politice. Dereticați prin casă. Strângeți-i în brațe pe cei dragi. Întrebați-vă vecinul ce face, peste gard, și dacă are nevoie de ajutor. Cedați locul din autobuz femeii însărcinate. Zâmbiți celor pe care-i întâlniți. Spuneți „te rog” și „mulțumesc”, ajutați o bătrână să treacă strada aglomerată și cărați-i plasa grea de cumpărături. Aprindeți o lumânare și rugați-vă. Mai lăsați vrajba și politica. Mai lăsați ura și cearta, petițiile și discuțiile interminabile. Faceți bine, mult, mult bine. Iar asta fără să-l postați pe Facebook.
Drumul e parcă nins de la puful ce cade din pomi și zboară bezmetic în toate părțile, iar vântul bate ca nebunul. Mereu contra, mereu încăpățânat și furios. Îmi împrumută starea și, ca răspuns, pedalez și eu cu-aceeași furie, cu-acceasi încăpățânare. Însă bateria bicicletei mele amărâte și vechi se epuizează rapid. La fel cum simt că și bateriile corpului meu, suprarenalele, cedează. Burn-outul mă paște, îl simt, recunosc deja semnalele. Efortul depus în cei peste 10 km de biciclit, pe drum neasfaltat și în pantă, cu o altă mini-bicicletă agățată de-a mea și-o greutate de vreo 35 de kile, îl simt seara, când tot corpul mă doare. Epuizarea fizică, la care o adaug acum și pe cea psihică, își cer drepturile. După atâtea probleme și stres, când se liniștesc cât de cât apele, vine însă și nota de plată. Care-i din ce în ce mai piperată. Daunele, din ce în ce mai mari. Și mai grave… Am nevoie, mare nevoie, de-o pauză prelungită. Vreau să-mi văd de scris, de publicat, de cărțile mele… Vreau – iar! să mă izolez în vârf de munte. Departe de lume, departe de zgomot și, mai ales, departe de probleme.
Când problemele vă copleșesc, voi unde-ați vrea să vă retrageți?
Fac multe fotografii. Oriunde văd ceva care-mi atrage atenția, mă opresc și fac poze. Vreau să păstrez frumusețea. Deosebitul. Culorile, florile, curcubeiele… Ceva-ul acela care mă stopează din rutină, care-mi încetinește ritmul din rotița de hamster în care alerg. Inspir, expir. Alții numesc asta suspin. Macii nu-s întotdeauna roșii, mai sunt și roz, și albi, portocalii sau mov. Iar curcubeiele apar uneori nu doar după ploaie, ci și-n jurul soarelui. Aure, cică, se numesc. Halouri solare. Privindu-le, îmi lăcrimează ochii. De la lumină, mă mint eu. Alții pot spune că plâng. Fac fotografii uneori în neștire. De parcă aș fura momentele frumoase, culorile, florile, curcubeiele, să le păstrez, stochez pe mai tarziu, când sufletul e trist, abătut. Să-mi amintesc că oricâtă urâțenie există pe lume, oricâte lacrimi, tristeți și dureri, există și motive destule de zâmbet.
Sunt multe flori, culori, curcubeie. Într-un cuvânt, frumuseți.
Doi fluturi galbeni s-au zbenguit prin preajma mea, în voie. I-am și atins o fracțiune de secundă, apoi și-au reluat joaca. Încă e cald, chiar dacă-i seară. Am avut o primăvară încordată, plină de neprevăzut, cu multe răsturnări de situație și probleme fel de fel. Berechet. Dar vremea a fost excepțională. Așa cald nu-mi amintesc să mai fi fost aici, în Belgia, primăvara. Am avut veri în care termometrul n-a atins 27 de grade, darămite-n martie, aprilie sau mai. Cu Max în brațe, scriu. Vreau să scap de toată tensiunea acumulată, de stresul ăsta epuizant. De tristețea copleșitoare. Anul trecut, pe vremea asta, mama era aici. Anul ăsta… Nu, nu vreau să scriu, nu vreau să mă gândesc, prea mult. Mi se rupe sufletul. Îmbătrânim, fără să simțim. Tăcut. „Trăiește-ți viața, fata mamii, că așa repede trece, ca-ntr-un vis!” îmi repeta, obsedant. Vorbesc acum cu ea și e cumplit. Un om pe care l-ai știut puternic, vesel, acum să-l vezi și aproape să nu-l mai recunoști… Doare. Rău de tot. Și ce doare și mai tare e neputința. N-ai cum să-l ajuți. Decât vorbind, uneori, ore-n șir la telefon.
Soarele e încă sus, pe cer. Dar, dintr-o dată, s-a răcit. Zgribulesc în rochia subțire. Max îmi linge lacrimile. Fluturii s-au dus.
Ceva trebuie schimbat din rădăcină în societatea românească. E gândul care mă însoțește de ieri după-amiază, după ce am fost la vot. Bine, spun și scriu asta de mai mult timp, dar acum e un gând care efectiv mă bâzâie. Nu știu cum, nu știu în ce fel, dar trebuie. Masa asta de manevră, care a votat un păcălici, trebuie cumva convertită. Educată. Nu urâtă, nu blamată, nu hulită. Au fost păcăliți. Și aici este buba. Și tot aici cred că este și salvarea. Vânzătorilor de iluzii, magicienilor, păcălicilor, misticilor, celor care dau diplome pe bandă rulantă și încurajează sărirea unor trepte importante în obținerea lor, trebuie să li se pună bariere. Stop. Toată apa asta tulbure, în care am ajuns să ne scăldăm cu toții, e bolnăvicioasă. E de limpezit. De curățat. Pentru că cei cu adevărat școliți, licențiați, educați, care au învățat pe brânci în școli înalte și au petrecut nenumărate ore citind și studiind, să nu mai fie puși la egalitate cu cei care toată viața lor au dat doar din coate, au cumpărat diplome, au chiulit de la școală, au considerat cititul pierdere de vreme și au doar „școala vieții” la statut.
Și, așa cum am scris și zis de nenumărate ori, cred că asta-i soluția: educația. Aici cred că e cheia schimbării radicale din societatea românească.
Sunt bucuroasă că am trecut cu bine prin perioada asta atât de dificilă, sunt fericită că avem la Cotroceni un președinte care mi-a redat mândria de-a fi româncă. Nu-i urăsc pe cei care l-au ales pe Simion. Nici nu-i disprețuiesc. Sunt doar tristă că au putut fi atât de ușor manipulați și influențați de-un păcălici. Iar ce mă sperie și-mi umbrește bucuria victoriei, este numărul atât de mare al lor.
Așa emoții n-am mai trăit din ’89. De mâine îmi pun ring-tone la telefon cu Mocanu, parol! Mă bucur, deocamdată, până la rezultatele finale, așa, mai domol, dar sper din toată inima și-mi doresc, mult, mult de tot ca România civilizată, #Româniaonestă să triumfe. N-am crezut că după 23 de ani petrecuți departe de țară, mai pot fi atât de afectată și implicată în niște alegeri. Mereu am zis că nu vreau să mă amestec, că nu mai e treaba mea, am fost întotdeauna la vot, însă niciodată n-am militat pentru vreun candidat sau partid, ca acum. Și faptul că cel puțin 5 oameni (despre care știu) au mers azi la vot datorită mie, e o mică-mare victorie. Am pierdut sute de urmăritori, am șters și blocat zeci de prieteni, cunoștințe sau rude, dar am câștigat ceva ce-i de neprețuit: o voce care contează. Curajul și dreptul de-a-mi susțin credințele și valorile. Să fiu eu, așa cum sunt, fără rețineri, fără frici. Adică eu. Și atât.
Am intrat pe pagina lui CGuru, dar doar ca să pot curăța (iar!) lista de prieteni, cei care au dat inimioare și like-uri au dispărut din peisaj. Ce m-a surprins însă a fost numărul lor, mai aveam încă mulți (prea mulți!) în listă. Și mai surprinzător a fost că, printre ei, erau persoane de la care chiar nu m-am așteptat să-l susțină pe CGuru. Că el debitează inepții e clar, dar să te înece plânsu’ de doru’ lui și să-ți curgă lacrimile de fericire că-l vezi, e înspăimântător. Psihoză. Delir în masă. Iar asta de la niște oameni despre care credeam că-s (totuși) cu capul pe umeri și cu bun-simț. Auzi, frate, e divinitatea, însăși! și va fi canonizat, încă din timpul vieții, da? Și cică Dumnezeu vorbește prin el…
Daaa, Doamne-Doamne ne ceartă că noi mâncam banane și purtăm blugi, că „unii are” și alții nu, daaa, Doamne-Doamne vrea să fim egali, da’ unii mai egali ca alții și-n special ăștia care taie frunze la câini să fie egali cu ăia care muncesc de dimineața până seara, că de, ăla care sforăie la 3 jumate dimineața, în timp ce altul pleacă la muncă, are aceleași nevoi și drepturi, ce pana mea! Și chiar dacă ăla ce se scoală la trei dimineața are de două ori vârsta ăluia ce zice că a, nuuu, el nu se poate trezi așaaa de dimineață, e prea greu, nuuu, el vrea să doarmă și să fie odihnit, frunzele la câini se taie cu efort mare, statul în birt e obositor, frate, bârfitul pe la colțuri și luatul ajutorului social la fel, e greu cu atâtea acte de completat și de fentat sistemul, cum adică să mergi la muncă cu bicicleta, prin ploaie și frig, pentru niște amărâte de sute de euro, când mai bine stai, bine-mersi în șomaj sau concediu medical, dar fără să fii beteag și să iei bani moca?
Munca e grea, frățiorii mei, dar de, lasă, să fim egali!
Există un oraș în care unii locuitori merg în dormitorul din Belgia, apoi servesc masa în livingul din Olanda. În aceeași casă. Ce trăsnaie, nu?
Mereu mi-am dorit să ajung în orașul dintre două lumi, din două țări. Azi am fost acolo. O experiență memorabilă. Civilizație, pace, armonie. Respect și tihnă cât încape. Două nații, două țări, oameni diferiți și totuși se înțeleg. Au căzut la pace. Oare noi de ce nu putem?
O utopie, știu. Dar ce fain ar fi!
Vă rog, lăsați-mă (încă) să visez…
Când vine vorba de un oraș european divizat, majoritatea se gândesc imediat la Berlinul din perioada Războiului Rece. Cu toate acestea, în secolul XXI, există un alt oraș european unic prin divizarea sa: Baarle. Situat la granița dintre Belgia și Olanda, acest oraș este împărțit între cele două țări, oferind o experiență de viață inedită pentru locuitorii săi.
Granița dintre Belgia și Olanda nu este marcată de ziduri sau garduri de sârmă ghimpată, ci de o linie de cruciulițe albe pictate pe trotuar. Această linie nu se oprește la străzi, ci trece prin magazine, clădiri și chiar prin casele oamenilor, împărțindu-le în două părți distincte. În funcție de locul unde se află ușa de intrare, locuitorii sunt considerați fie cetățeni ai Olandei, fie ai Belgiei. Această particularitate creează o serie de reguli interesante, cum ar fi „Regula Ușii”: dacă ușa de intrare este în Olanda, locuitorul trăiește în Olanda, iar dacă ușa este în Belgia, atunci locuitorul este considerat rezident belgian. Acest lucru complică și mai mult aspectele legate de taxe, deoarece locuitorii trebuie să plătească impozite atât în Belgia, cât și în Olanda, în funcție de suprafața fiecărei părți din casă. Baarle este împărțit în Baarle-Nassau pe partea olandeză și Baarle-Hertog pe partea belgiană. Această împărțire se reflectă în toate aspectele vieții cotidiene: două biserici, două servicii poștale, două linii de autobuz și chiar două tipuri de bere artizanală. De asemenea, clădirile din partea olandeză sunt similare ca stil arhitectural, în timp ce cele din partea belgiană au un aspect distinct. Chiar și copacii sunt diferiți, cu tei specifici părții olandeze. Divizarea Baarle-ului datează de aproximativ 800 de ani, când terenurile au fost împărțite între diferite familii aristocratice locale. Baarle-Hertog a aparținut Ducelui de Brabant, în timp ce Baarle-Nassau a fost proprietatea Casei de Nassau. După ce Belgia și-a declarat independența față de Olanda în 1831, granițele nu au fost clar stabilite, iar linia de demarcație nu a fost oficializată decât în 1995. Astăzi, majoritatea locuitorilor dețin dublă cetățenie, având atât pașapoarte belgiene, cât și olandeze. Această armonie într-o zonă divizată a atras atenția globală, fiind un model de coexistență pașnică. Consilieri din regiuni afectate de conflicte au studiat acest oraș pentru a învăța cum să gestioneze zone similare. Locuitorii din Baarle beneficiază de avantajele ambelor țări. De exemplu, cumpărăturile sunt mai ieftine în Olanda, în timp ce costurile de trai sunt mai mici în Belgia. Această flexibilitate le permite să se bucure de ce e mai bun din ambele lumi, trăind o viață deosebit de interesantă și unică. Baarle rămâne un exemplu fascinant de divizare teritorială și de coexistență pașnică, demonstrând că granițele politice pot fi depășite prin înțelegere și cooperare.” Sursa Playtech, Cristian Cojocaru.
Am căutat o poză din 2007, cu ecranul unui televizor mic și-amărât, în fața căruia erau îngrămădite 4 suflete. 4 perechi de ochi urmăreau cu neliniște și nerăbdare anunțul că România va fi admisă în Uniunea Europeană. Da, admisă, am folosit intenționat termenul, nu intrată, nu primită, ci admisă, așa, ca la facultate, după examene riguroase, după sesiuni multiple. Era o știre pe care o așteptam de 5 ani. Era unda verde pentru noi, ca familie, să ne putem, în sfârșit! reuni. După 5 ani de separare, în care îmi vedeam și-mi puteam strânge copiii în brațe doar cu pauze, era clipa mult așteptată, mult dorită, mult visată: să ne mutăm împreună în Belgia. Era, în sfârșit! momentul să ne reunim, după 5 ani de așteptare, de chin și de dor. De trecut granițe cu mare, mare greutate. De stat la cozi interminabile pentru un pașaport, de stat la granițe în Ungaria, Austria, Germania și Belgia (în cazul meu), cu verificări și controale riguroase, repetate, cu tras autocare în miez de noapte de către polițiști înarmați și coborâți toți pasagerii prin parcări pustii și puricatul documentelor, cu mită dată la vameși ca să te lase să treci mai repede sau, la întoarcerea în țară, să te lasă să intri fără să-ți pună interdicție c-ai depășit cele 90 de zile pe care aveai voie să le petreci în străinătate, cu ascunsul prin miriști și șanțuri când venea poliția în control în serele unde munceai la negru, cu plata infimă, amărâtă, de 4,5 euro pe oră și exploatare fără limite… Și câte alte greutăți întâmpinate doar pentru că România nu făcea parte din Uniunea Europeană! Mă miră amnezia (ca să nu zic altfel!) a celor care acum votează altfel decât pro Europa, în special a celor care trăiesc în diaspora. Doamne, am ajuns să folosesc cu reținere cuvântul ăsta, diaspora! Dacă înainte era un motiv de mândrie, acum e… nu știu ce e, dar, clar, nu mai e ce-a fost.
N-am găsit poza aia. Dar imaginea ei și emoția simțită, explozia de bucurie avută atunci, de 4 suflete, mi-o amintesc. Și-o voi păstra mereu în minte și-n inimă.
Ieri am fost în Bruxelles, la o adunare în sprijinul marșului pro-european. Am simțit nevoia acută de-a fi înconjurată de oameni care, la fel ca mine, își amintesc și prețuiesc ceea ce s-a dobândit cu greu. Cu sacrificii mari. Prima oară când am văzut scris și în limba română pe Parlamentul European iar steagul României fluturând printre celelalte, am izbucnit în plâns și-am fost extrem, extrem de mândră. Ieri, steagul României lipsea. M-a trecut un fior rece. Să nu uităm că am fost ADMIȘI în Uniunea Europeană. La fel de bine putem fi excluși. Dați afară. Prinși copiind, mințind, făcând scandal și comportându-ne ca niște barbari, ne putem pierde drepturile de-a fi alături de lumea civilizată.
Ieri am fost la Bruxelles. E prima oară când particip la o astfel de adunare pentru că e un moment crucial. S-a citit Manifestul pentru Europa, scris de Radu Vancu, iar doamna care intenționa să-l citească, după câteva cuvinte a trebuit să se oprească, i s-a sugrumat vocea de plâns și de emoție. Mie, la fel. A preluat altcineva, care a avut mai mută stăpânire de sine.
N-avem dreptul să le răpim șansa urmașilor noștri de-a trăi într-o Românie pro europeană. Și nici nu putem renunța la ceea ce-am dobândit cu greu.
Pentru prima dată mi-e rușine că sunt româncă. Mi-e silă, mi-e rușine, mă îngrozește faptul că un astfel de specimen a ajuns să candideze la conducerea României. Misogin, mincinos, vulgar, abuzator, violent. Președinte? Un astfel de individ? Nu mă reprezintă, nu vreau să am de-a face cu el, nu vreau să fiu asociată cu el. În niciun fel!
Da, sunt din diaspora asta hulită, în care acum se aruncă cu pietre, dar nu, n-am pus ștampila de vot pe el. Și nici n-o voi face pe 18 mai, să fie clar! Pentru că nici el, nici Georgescu nu m-au vrăjit. Defel. Nu vreau să mă cert cu nimeni, nu am chef de polemici și discuții fără rost, știu că cei care i-ați ales nu puteți fi convinși și nici nu încerc s-o fac. Nici măcar pe românii pe care i-am ajutat aici de nenumărate ori (vă știți voi, nu-i așa?), nu vreau să-i conving să facă și ei ca mine. Însă, din respect pentru ceea ce-am făcut pentru voi, vă invit să tăceți la această postare. Șșș. OK? Vreau doar să-i rog pe cei care încă n-au votat, s-o facă pe 18 mai.
Da, suntem în diaspora, putem zice: Ce ne pasă nouă de ceea ce se întâmplă-n România? Am plecat, trăim altundeva, treaba lor, a celor rămași în țară. Să se spele pe cap cu alegerile lor. Da, am putea zice (și) asta. Însă io nu pot. Scriu și vorbesc românește. Îmi pasă de țara mea. Nu vreau să-mi fie rușine că sunt din România. Nu vreau să explic străinilor că-s altfel decât cel ce-i acum pe listă. Că io nu aprob grobianismul, vulgaritatea, violența, lipsa educației, golăneala și „jmechereala”. Că eu, româncă, sunt de partea onoarei, dreptății, educației, adevărului. Libertății. A civilizației și-a drumului spre Europa. Nu-s ipocrită, să trăiesc aici, în Belgia, să beneficiez de toate drepturile și de bunăstare (da, pentru care am muncit și muncesc, într-adevăr, a fost alegerea mea să plec din țară și da, surpriză! nu culeg banii din pom, nici covrigii de la câini din coadă, pentru că da, bunăstarea se dobândește MUNCIND, nu „jmecherind” și făcând învârteli), dar să le hulesc. Nici nu pot să stau cu mâinile în sân, privind cu indiferență cum toată strădania noastră, a celor care ne-am făcut un nume printre străini, ne-am câștigat o poziție de încredere, de cinste și de admirație, se duce de râpă din cauza unui astfel de individ.
Și pentru că nu știu cum să-mi curăț mintea de toată avalanșa asta de știri oribile, în două săptămâni am terminat de citit 5 cărți. Citesc pe rupte, tocmai pentru că nu știu ce altceva să fac.
Și asta vă invit și pe voi, pe toți, să faceți. Citiți, citiți mult, pe rupte. Iar pe 18 mai ieșiți la vot.
O tristețe copleșitoare mă însoțește de-o săptămână (aproape) permanent. Pendulez. Incertitudinile mă bântuie. Emoțiile fac ravagii. Simt cum energia mi se scurge printre degete. O pierd, zi cu zi. Impresia că totul e în zadar primează. Că orice-am face, orice-am decide, orice-am alege, tot acolo ajungem. Sunt prea ușor influențabilă, recunosc. Empatizez prea repede, prea tare. Și asta-mi face rău. Ar fi mai bine să-mi pot ascunde emoțiile, vulnerabilitățile, să pot trece peste toate, fără să mă implic. Fără să-mi pese prea mult, prea tare. Dar, din păcate, nu pot.
Afișez un zâmbet strâmb. Așa cum simt că-i acum și lumea. Strâmbă, distorsionată. Oare o să mai pot zâmbi larg?
)
E mai clar acum?
