Nu-i zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-i mulțumesc, în care buzele mele să nu murmure rugăciuni. Nu elaborate, nu complicate, nu cu „Doamne, dă-mi! Doamne, fă-mi!”, ci cât mai simple și ca un răspuns la tot ceea ce văd, simt, ascult, trăiesc. Obicei deprins de pe vremea când era singura modalitate de-a nu-mi pierde mințile, de-a-mi păstra puterile și de-a face timpul să treacă mai repede. Nu din prea multă credință, știți că nu-s habotnică, nici cucernică peste poate, îs un om cu păcate și greșeli destule, dar atunci mă ajuta mult să găsesc, în marea aia de deznădejde, o fărâmă de frumusețe pentru care să mulțumesc, un dram de speranță care să-mi lumineze ceasurile grele, interminabile parcă, și-un imbold să rezist până la sfârșit. Mi-am amintit de acele vremuri citind un articol și auzind în duminica de Paște, într-o casă-n renovare de pe strada mea, oameni muncind. Erau români, neștiind că și io-s, au strigat pe geam „Bună ziua!”, hlizindu-se, apoi ascuzându-se rapid, când le-am răspuns. Mie, căreia îmi erau adânc înrădăcinate obiceiurile astea (să nu speli vinerea, să nu lucrezi duminica) și trebuia să lucrez de sărbători, îmi stătea un nod în gât și-aveam o greutate pe suflet. Dar la fel de adânc mi-au rămas apoi imprimate și cuvintele șefului meu belgian, care, văzându-mă murmurând, m-a întrebat ce zic. I-am răspuns că mă rog, că pentru noi, românii, e zi de sărbătoare și nu muncim, iar aici duduie tractoarele, ară, tund gazonul, șterg geamuri, fac curățenie, spală etc. A zâmbit așa, compătimitor, ușor disprețuitor și mi-a răspuns: „Păi vezi, de asta muncești tu acum pentru mine, și nu invers!”
Nu-i zi lăsată de Dumnezeu în care, trebăluind prin casă, buzele mele se mișcă, iar io, în gând, repet: „Doamne, îți mulțumesc!”. Nu pentru că-s io prea credincioasă. E un obicei.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
28/04/2022