Alaltăieri s-a deschis sezonul de pescuit. No, cu ocazia asta am făcut și-un pui de insolație, prima zi liberă la pescuit trebuia sărbătorită cumva, nu? Și c-o primă captură de proporții, ce mai c-a rupt firul undiței. Vedeți în poză ce „minunăție” au scos doi bărbați din apă, faină captură, așa-i?  😜 Bine, la câtă lume era pe baltă, altceva nici n-aveau ce prinde, e prima oară când văd balta plină de oameni, de caiace, bărci și înotători. Cred că bieții pești s-au ascuns în fundul bălții, rațele, gâștele și celelalte galițe la fel, au dispărut. Oaza mea de liniște s-a transformat brusc într-un loc de agrement, aglomerat. 🙄 Dacă anii trecuți acolo găseai doar pescari, acum e plin de fel de fel de oameni, fete la plajă, în costume de baie, coșulețe de picnic ș.a.m.d. Și probabil că anul ăsta cam așa va fi de-acum încolo, nemaiputând să plece prin vacanțe exotice, o să rămână care pe unde poate. E de înțeles. Însă vedeți cum avem noi, oamenii, talentul ăsta de-a strica tot? De-a dezechilibra natura? În loc de ciripit de păsărele se-aude muzică, în loc de liniște e hărmălaie, în loc de pești prindem roți de bicicletă…  😥

Așa cald în luna mai, atâtea zile la rând, io nu țin minte să mai fi fost de când sunt în Belgia. (Dar după memoria mea nu-i de luat, oricum) Răzlețe, da. Una după alta, ba. Nu mă plâng, știți că-mi place căldura și astă-iarnă Adi m-a amenințat că dacă mă aude vara asta văitându-mă că mi-e prea cald, îmi dă cu sania-n cap, 😜 așa că tac chitic. Dar ieri, ducându-mă la poștă să trimit coletele cu cărți, (vă multumesc din suflet că nu v-ați pierdut interesul pentru „Trăirile Aurei”) am simțit că mă topesc și-o să mă scurg pe trotuar, încet-încet… Cu fiecare pas coletele deveneau parcă tot mai grele, lungindu-mi mâinile până-n pământ, zici că eram urangutan, transpirația-mi șiroia pe spate iar pașii-mi deveneau tot mai rari, tot mai târșiți. „Ridică Auruc picioarele, umblă frumos!”, parcă o auzeam pe mama certându-mă.

O fi fost și căldura de vină, dar parcă mai era ceva; și mi-am dat seama că de atâtea luni n-am mai umblat decât foarte puțin și de puține ori, zici că am uitat să umblu, să pășesc, a fost o senzație ciudată tare. Înainte de pandemie una-două fugeam la magazine, zilnic mergeam la plimbare, făceam în câte-o zi zeci de drumuri, ba la bancă, ba la poștă, ba la primărie etc.

Eu și mersul pe jos am fost tovărăși nedespărțiți, de când mă știu. În Cuzdrioara, de-acasă la grădiniță, la triaj, la școală, la fabrică, ba uneori când n-aveam bani de bilet și până-n Dej, apoi din centrul orașului pe jos până pe Dealul Florilor. Ce mașină? Nici bicicletă nu aveam, așa că ăsta era mijlocul de locomoție cel mai folosit. „Mersul pe jos face piciorul frumos” auzeam des, ca încurajare, când mă săturam de-atâta umblat și smiorcăiam, uitându-mă cu jind la mașinile ce treceau pe lângă noi, tălpiștii.

Și uite c-am ajuns să-mi fie dor să umblu mult, nu doar câțiva pași. De-atâta neumblat parcă am și uitat să pășesc ca lumea, zici că nu-i mersul meu.

Da, în luna mai am avut parte de multe zile cu soare, calde, de-a dreptul fierbinți. Nu mă plâng, știți că mie îmi place căldura. Mă plâng doar de neumblat. Și de invadarea oazei mele de liniște. Și de captura pentru care-am mai făcut și-un pui de insolație. Atât. 😁😂😂

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

03/06/2020