Străinătate

„Sătul de lipsuri, de sărăcie și de supărări, te gândești să pleci din România pentru o perioada scurtă, cât să faci niște bani să-ți plătești datoriile, ratele sau măcar să-ți poți permite și tu o mașină mai bună… și-apoi să te întorci repede, la nevastă și copii.
Ajungi în străinătate, reușești cu greu să te angajezi pe undeva și muncești din și mai greu, strângi ceva bani, dar asta abia după un an… Și uite că a trecut un an de când nu ți-ai mai văzut familia…
Și te gândești că așa nu se mai poate, ai bănuți să închiriezi un apartament mai mare și să-i aduci aici și pe ei, să nu trăiți separat, până când o să strângi toți banii de care ai nevoie.
Îi aduci, dai copiii la școală, vezi cum și ei și soția ta învață limba țării în care stați pe zi ce trece tot mai bine. Aproape s-au integrat, copiii nu prea mai mănâncă ciorbă făcută de mami, pentru că la școală primesc altceva de mâncare și s-au obișnuit cu mâncarea de-aici.
Când se îmbolnăvește câte unul din familie, dai fuga la spitalul cel mai apropiat și ai parte de cea mai bună atenție și tratament, fără să fii nevoit să burdușești buzunarele nimănui.
Cu școala copiilor nu ai nicio grijă, aici nu există fondul clasei, nu există cadouri pentru profesori și taxe neașteptate.
Și te înveți și cu asta…
Mai trece ceva vreme și te gândești că ar fi bine-venită o vacanță, după trei ani vrei și tu să-ți revezi părinții și restul familiei.
Așa că îți iei nevasta și copiii, mașina ta cu numerele de înmatriculare din țara în care stai acum și pleci la drum către tata și mama, de care îți este foarte dor.
Ajungi la graniță, intri în țară și de-odată te izbește sentimentul de-acasă, cu căruțele de pe șosea, cu găurile din asfalt, cu vameșul care se uită la tine ca la un rahat aterizat în zonă, cu puzderia de copii la cerșit care te asaltează să le dai ceva, cu câinii vagabonzi… dar treci peste asta, pentru că aici ești născut și știi cum e.
Și faci sutele de km până la casa părinților, în tot atâta timp cât ai făcut miile de km până la granița cu România.
Nu e nicio problemă, ești ACASĂ și te simți nemaipomenit.
Îți îmbrățișezi părinții, îi pupi și sentimentele de revedere te copleșesc. E normal.
Dar… după câteva zile numai, copiii te întreabă dacă mai stați, că se plictisesc, soția nu-și mai găsește locul și toți te întreabă când plecați.
Remarci cu amărăciune că vecinul nu-ți zâmbește când te întâlnești cu el pe stradă, ba te privește încruntat, dacă te lovești din greșeală de cineva pe drum nu se scuză, vezi cu uimire că omul de la ghișeul unde îți ceri un pașaport nou te repede și te trimite la un alt ghișeu, observi plin de dezamăgire că până și când cumperi o „Eugenie” de la magazinul din colț, vânzătoarea te tratează cu sictir.
Și atunci te gândești că asta e, oricum pleci iar, și până te întorci cu siguranță se va schimba mentalitatea pe care tu deja ai schimbat-o de când ai plecat.
Ajuns înapoi, mergi la serviciu și le povestești colegilor ce minunat a fost, iar seara când ajungi acasă, îi explici nevestei de ce e bine să faci un împrumut la bancă, să ai casa ta aici, în străinătatea asta nenorocită.
După încă ceva vreme, ai cheile de la casa ta cea nouă, plătită în rate, ce-i drept, până la sfârșitul vieții tale, dar a ta.
Și începi să mergi din ce în ce mai rar în România, iar după ultimul drum în care ți-ai îngropat părinții, nu mai iei în calcul să ajungi acolo, pentru că nu mai ai la cine…
Acum ești bătrân, un emigrant cu copii naturalizați, doar pașaportul tău mai indică faptul că ești român și… sufletul tău, care a rămas legat de casa și de meleagurile pe care te-ai născut.
Copiii tăi au pașapoarte străine și ești fericit că măcar vorbesc româna și au aflat de rădăcinile lor.
Câteodată ți se umezesc ochii când te gândești la copilăria ta, la părinții tăi și la locurile în care ai crescut.
Dar asta-i soarta ta, de emigrant care a plecat doar să strângă niște bani…”
Text preluat – Autor necunoscut.