Sergiu

Când aduci primul tău copil pe lume, e ceva magic. Ceva se petrece în tine, ceva se schimbă, de parcă un arc blocat ar sări și-ar deschide o încuietoare neștiută până atunci. O dragoste fără margini se revarsă, te inundă și-ți transformă fiecare celulă, fiecare părticică din corp. Devii mamă… Lucruri pe care până atunci nu le înțelegeai, dintr-o dată nu doar că le înțelegi, le simți și le trăiești. Îți dai seama că centrul universului tău devine-un boț de carne-nsuflețită, lângă care stai zi și noapte, atentă să vezi dacă mai respiră, dacă scâncește, dacă se strâmbă, dacă tușește, dacă… La primul semn că ceva nu-i cum trebuie, nu contează că-i în creierii nopții, suni la medic, panicată și plângând, disperată și îngrozită că n-a băut laptele, că n-a eructat, că i s-a înroșit fața, că n-a deschis ochii… Și câte și mai câte spaime nu încearcă o mamă la-nceput! De care râzi îngăduitoare apoi, când le revezi la proaspetele mămici.

Și-ți dai seama că până atunci doar ai crezut că știi ce-i dragostea, că ceea ce simți față de bucățica aia orăcăitoare, ce-i parte din tine, e dincolo de tot ce credeai.

În ani spaimele se transformă-n griji. Și probabil c-o să-nchizi ochii cu ele-n suflet. Pentru că grija unei mame nu dispare niciodată. Oricât de mare, matur, fericit, împlinit, realizat, independent etc. ar fi, tu o să-ți faci întotdeauna griji pentru el.

Și întotdeauna o să-l iubești ca-n prima secundă când a venit pe lume: deplin și necondiționat.

La mulți ani, Sergiu!

Cu iubire,

mă-ta.