Fericirea capătă mereu alte dimensiuni. Alte nuanțe. Alte forme. Alte culori. Mă mulțumesc eu cu mai puțin? Sau puținul ăsta cuprinde multă fericire? Nu știu. Știu doar că momentele fericite din anul ăsta s-au împuținat considerabil. E ultima zi din octombrie, mai e puțin și se termină încă un an care-a fost, pentru mine, al naibii de greu. Unul dintre cei mai grei și mai nefericiți ani. La fel cum anul trecut a fost unul dintre cei mai liberi, mai frumoși, mai fericiți. Ciudat, așa-i? În plină pandemie, eu am fost bine. Limitările m-au eliberat. Restricțiile m-au ajutat să trăiesc cum întotdeauna mi-am dorit. Anul ăsta însă a fost o continuă neliniște, căutare, agitație, alertă, s-au acumulat multe frustrări, nerăbdări, presiuni. Momentele fericite le pot număra pe degete. Și, chiar și când am avut motive să fiu, n-am fost. Nu mi-am dat voie. Am fost precaută, chiar și-n a fi fericită, m-am abținut, închis, strâns în mine. Nu știu de ce.
Azi, stând pe canapea, cu ghemotocul negru în brațe, la caldură, după o plimbare printr-o pădure de vis, uitându-ne cu Adi la un serial fain, mi-am dat seama cât de puțin am de fapt nevoie să fiu fericită. Să fim sănătoși, să n-avem griji, să fim împreună, liniștiți. E puțin. Și totuși, e atât de mult!
Cu drag și cu iubire,
Aura.
31/10/2021
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu