11/07/2021
Și-am ajuns la destinație, mulțam Doamne, foarte obosiți și înțepeniți dar teferi și întregi.
Am plecat din Amstetten, Austria, la 8, am dormit neîntorși într-o liniște de care ne-am tot mirat și-am savurat-o pe deplin, ne-am întrebat retoric unul pe altul oare cum o fi să trăiești într-un loc ca acela, atât de liniștit și-atât de fain. Drumul a fost și azi ok, a mai și plouat, temperatura a crescut treptat cu cât ne îndreptam spre est (34 de grade erau la un moment dat) a fost și aglomerat dar n-am prins decât două blocaje, ultimul a fost la graniță, la Satu-Mare, oricum n-am stat mai mult de-o jumătate de oră, ceea ce-i acceptabil, zic io, în perioada asta, de concedii. Vigneta pe Ungaria am plătit-o on-line, n-am fost nevoiți să stăm la coadă prin benzinării, dar ce trebuie să remarc, regret, nu pot să sar asta, e mizeria din parcările din Ungaria, a fost o experiență neplăcută și-o diferență ca de la cer la pământ față de cele din Austria. Și, indiferent cât a fost de murdar locul unde l-am plimbat pe Max, i-am strâns rahatul în pungă, exact cum fac de obicei, oriunde-ar face, pentru mine nu contează, că-i pe trotuar sau în iarbă, nu îl las pe nicăieri. Chiar dacă câțiva oameni m-au privit mirați și-au zâmbit ironic, dându-și coate, ca și când ar fi zis: „Cucoană, strângi rahatul câinelui, dar tu nu vezi ce mizerie e?”, pe mine asta nu mă interesează, e partea mea de care-s io responsabilă, plus că logică mea-i extrem de simplă, îmi pun o întrebare la fel de simplă: mie mi-ar plăcea să calc în el? Clar, nu. Sau nici să nu vezi că ai călcat în el și-apoi să-l porți cu papucii prin mașină, în casă, pe covoare, nu-i ceva tocmai plăcut. Și cred că asta ar rezolva toată problema cu strânsul după patrupezii noștri, să calce fiecare în rahatul pe care nu l-a strâns și să-l poarte prin casă, pe covoare, prin mașini, și-apoi cred că s-ar lecui pe veci.
Drumul din Satu-Mare la Dej la a fel, a fost bun, nu poți să te plângi decât de șoferii iresponsabili și teribiliști, care intră-n depășiri extrem de riscante. Dar cum nu eu conduc, m-am bucurat de peisaj, de dealuri și păduri, de zare și de apusul soarelui ce l-am prins fix pe Someș. Am ajuns pe la 8 la Dej, întâlnirea a fost emoționantă, pentru mine totul e încă blurat, ca prin ceață și încerc cât pot de mult să mă stăpânesc. Știu că dacă m-aș lăsa pradă emoțiilor, nu m-aș mai opri din plâns. Socrul și-a dres vocea de emoție, ca de obicei, soacra ne-a strâns în brațe râzând-plângând, nepoțica-i o minune de copil, iar fratele ei e atât de mare, de schimbat! Acasă la Cuzdrioara ai mei ne așteptau bieții nerăbdători, plăcintele erau pe masă, sarmalele numa’ bune. Și vai, ce gust au toate, dar nu pot să mănânc decât câte un pic. Și acum în timp ce scriu salivez, e posibil când termin să mă duc jos, în bucătărie și să mai iau o bucată de plăcintă cu buruieni. Să nu credeți că mănânc doar câte-un pic de frică să nu mă îngraș, n-am io treabă acum cu asta, ci e pentru că, de la oboseală și-atâtea ore în mașină, de stat pe scaun, nu pot să mănânc prea mult. Da’ îmi revin!
Am o mare bucurie, i-am găsit pe ai mei destul de bine, arată bine, au mai și slăbit, iar mama și-a revenit după căzătură aia urâtă, tata e un pic mai liniștit acum, că am sosit.
Doamne-s mulțam!
Vă las, mă duc la bucătărie după bucata aia de plăcintă, că numa’ acolo mă gândesc.
Noapte bună!
Pe curând!
Cu drag și cu iubire,
Aura.
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu