Plimbare (iar)

Curcubeie, ploi torențiale, lună (aproape) plină, nori repezi și vânt bezmetic. Frig. N-am întâlnit pe nimeni pe stradă, doar doi bicicliști au trecut grăbiți pe lângă noi, în rest mașini, pietoni deloc. Îmi place aerul când plouă, respir mai ușor, mai adânc. Max, din când în când, se oprește să-și scuture blana plină de apă, uitându-se la mine nedumerit. „Ce căutăm pe vremea asta afară?”, pare să mă întrebe. Ziua de ieri, mormăi în gând. Dacă aș fi avut grădină, nu ieșeam, asta e clar, dar așa, de voie-nevoie, musai să-l scot. Și tot el e nedumerit…

Verdele-i luxuriant, pădurea parcă a explodat, iarba crește văzând cu ochii, totul e îmbibat de apă, miroase a ud, a ploaie, a proaspăt, curat. Îmi scutur și eu părul, mă șterg pe față, simt cum deja apa intră prin geacă, măcar nu mi-e frig, ritmul alert de plimbare m-a încălzit. Câte-o rafală de vânt vrea parcă să ne oprească, atât de-ndârjit suflă, cu ciudă. Ploaia se-oprește brusc, luna se joacă de-a v-ați ascunselea, apare-dispare dintre nori, apuc să-i fac două poze și-mi dau seama cât e de liniște fără răpăitul ei constant. Nu durează însă mult și iar începe să toarne, mai cu furie, mai hotărât. Ajungem acasă murați. În hol ne privim unul pe altul cu reproș, zicându-ne din priviri: „Plimbare ne-a trebuit?”.

Cu drag și cu iubire,

Aura
25/05/2021