Mă gândesc că mai e un pic până la Crăciun, iar timpul curge surprinzător de lin, domol. Dorința de-acum un an sau doi uite că mi s-a împlinit, nu mai e chiar atâta agitație, forfotă și goană după cumpărături. Am fost pe la câteva magazine, cică azi e iar „ședință extraordinară” și e posibil să le-nchidă. Din nou. Nu mai văd logica în unele măsuri, dar nici nu vreau să-mi irosesc energia ca s-o găsesc. În magazine era lume puțină, nici multe chestii speciale, pentru Crăciun, nu prea găsești. Se simte, se vede că totul e altfel acum, deosebit. Mai trist. Mai gol. M-am dus și-n parc, era aproape pustiu, doar un tată cu doi mucoși, frumușei foc, blonzi amândoi, care aveau chef să se dea pe tobogan, iar tatăl, nerăbdător, cu nasul în telefon le repeta: „Asta e ultima tură!”. Și iar îl păcăleau, se mai dădeau de două ori până vedea el, preocupat doar de ecran.
Vârfurile copacilor erau aurite, scăldate în lumina soarelui, aproape de apus. Ne-am întors acasă și-am urcat pe acoperiș, să prindem amurgul. L-am prins. 🥰 Max, obosit, mi s-a cuibărit în brațe și-am stat așa, nemișcați. A fost tare bine. Aveam impresia că timpul s-a oprit în loc. Curgea lin, lin de tot. Picura. Sunt clipe care nu vrei să mai treacă, de-o frumusețe și tihnă fără egal. Pe care-ai vrea să le criogenezi. Să le simți, să le trăiești mereu. Clipe în care simți că ești nemuritor, una cu veșnicia, pliat, mulat perfect pe univers. Suspendat, în timp și spațiu.
Lin. Domol. Moale și cald. Seară de decembrie, 2020.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
18/12/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu