Infracțiune

Ieri, pe terenul de atletism, am săvârșit o infracțiune. 🙄 L-am scos pe puță ăsta mic la plimbare, Duracell musai să-și consume bateriile altfel pe la 11 noaptea face ture prin casă și nu pot să risc să-mi dărâme șandramaua. Bun, facem tura obișnuită, trag apusu-n chip, că io nu mă pot abține (ca fetița din reclamă) iar la întoarcere, când treceam pe lângă terenul de rugby am decis, „brusc și dintr-o dată”, să intru. Accesul e prin două locuri, io am intrat prin cea din terenul de baschet, inițial nici n-aveam de gând să intru și pe pistă sau pe gazon, dar când n-am văzut pe nimeni alergând, doar câțiva băieți stăteau pe iarbă și povesteau, iar Max trăgea cu sete spre verdele din fața lui am zis hai, că n-o fi foc, nu deranjăm pe nimeni, plus că m-a dus gândul imediat la Edi. Ca să înțelegeți, am alergat cu Edi pe terenul ăla nu mult ci foarte mult, ani de zile, până când cineva, nu știu cine, 👿 probabil primăria, a decis ca accesul câinilor să fie interzis. Și-au pus două semne mari și late, una la prima intrare, cea principală, iar după câteva săptămâni și la cea secundară, din terenul de baschet. Buuun. Edi s-a îmbolnăvit între timp, oricum bietul nu mai putea alerga, însă chiar înainte să moară l-am dus acolo, ignorând semnele și atunci, semne care-s oricum ignorate constant și de alții, chiar la antrenamentele echipei de rugby este un Border-Collie care aleargă tot terenul, fără lesă. Reacția lui Edi atunci a fost incredibilă. Bietul de el, deși în rest de-abia pășea și-l căram în brațe, acolo parcă a primit o infuzie de viață, de energie. Era locul lui preferat unde petrecusem mult timp împreună, strânsese de nenumărate ori pet-urile aruncate pe teren de animalele bipede, (râzând îi ziceam câinele ecolog), era ca a doua casă pentru el. Și-atunci, ultima oară, a alergat de nu m-am putut ține io de el. Și-acum, când scriu, mă bufnește plânsul, atunci la fel, alergam plângând și nu-mi venea să cred! E ultima amintire frumoasă cu el.

Și-aseară nu știu de ce am simțit parcă nevoia să-i prezint locul și lui Max. Am traversat gazonul pe care a început să alerge, încântat, iar când am ajuns pe partea cealaltă, la pistă, am zis că hai să facem și jumătatea aia de tură, între liniile albe, și-apoi să ne îndreptăm spre ieșirea principală și să plecăm acasă. Eram cu gândul tot la Edi, ne apropiam de curba unde de obicei ieșea de pe pistă, (vă dați seama că pe vremea când era voie, alergam cu el fără lesă, pentru că nu pleca de lângă mine), ridica piciorul și însemna piatra de acolo și-apoi revenea lângă mine, satisfăcut. Și aseară, exact când am ajuns acolo, io cu ochii în lacrimi, mulțumindu-i lui Edi în gând că mi l-a trimis pe Max, aud din spate o voce răstită, destul de agresivă. Mi-au trebuit câteva clipe să-mi dau seama ce voia cucoana. Îmi atrăgea atenția că n-am ce căuta cu câinele acolo. M-am uitat la ea mută de uimire, nu știu de unde apăruse dar nici felul interpelării ei nu l-am înțeles. I-am dat pace, fără să-i răspund, dar când a trecut pe lângă noi tot bombănind și amenințându-mă cu poliția, nu m-am mai abținut și i-am răspuns că da, musai s-o sune, e un pitbull fioros pe teren. Vă dați seama că zici c-am pus gaz pe foc, io și gura asta mare a mea care nu știe să tacă, cucoana s-a întors și-a început iar, că dacă mă mai vede o singură dată cu câinele acolo face și drege, că sună la poliție, că nu am voie etc. Și cu cât vorbea mai mult, cu-atâta se ambala mai tare. 😨

Eram de vină, clar. Dar tot nu simt că asta justifică felul în care a reacționat madame. Sper din tot sufletul meu (exact ce i-am spus și ei aseară, de altfel, că iar nu m-am putut abține 😁😜) nici io să n-o mai văd în vecii, vecilor, amin! Și tare-aș mai vrea dar așa, din adânc de suflet, ca semnele alea să dispară și să avem iar voie cu câinii pe teren, pe lesă, așa cum e normal, ca toți bipezii să strângă rahatul după câinii lor și toți să-i poarte pe lesă, așa cum zice legea, nu să-i lase de capul lor. Dacă tot e lege, să fie una pentru toți!

Aura B. Lupu

27 noiembrie 2020