Pe femeia asta am urât-o, multă vreme. Am judecat-o, am criticat-o, am învinovățit-o și-am certat-o permanent. I-am vorbit urât și-am făcut-o în toate felurile. N-am avut încredere în ea deloc, nu conta părerea ei nici cât o ceapă degerată și eram pregătită mereu s-o reneg, s-o alung, s-o uit. Iar pentru că eu o tratam în ultimul hal, am permis și altora s-o trateze la fel. S-o umilească, s-o denigreze, s-o batjocorească, s-o trateze ca pe un nimic. N-o vedeam frumoasă, nici deșteaptă, mereu îi reproșam ceva: ba că era prea uscată și prea slabă, ba că era prea simplă și banală, ba că era prea tristă și-abătută, ba că era prea ștearsă și prea șleampătă, ba că făcea numai prostii. Niciodată nu eram mulțumită de ea. Ce iubire? Ce grijă? Ce încurajare? Nu știam decât s-o ocărăsc.
S-a micit continuu, s-a strâns și s-a ascuns. M-a lăsat să fac ce vreau, să joc roluri, să port măști: soția perfectă, mama perfectă, angajatul perfect, fiica perfectă, sora perfectă.
Până când, de la atâta perfecțiune, am clacat. M-am prăbușit și m-am împrăștiat în mii de cioburi imperfecte, pe care, de atunci, le tot adun. Împreună cu ea. Abia când mi-am recunoscut imperfecțiunile, a reapărut. Și tot ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Nu-ți fie teamă, eu sunt tot aici. Adevărată Aură, unică și veritabilă, n-a pierit, doar s-a ascuns.” Și-abia atunci, când am început s-o iubesc și s-o accept cu-adevărat, s-o înțeleg, s-o apreciez, ne-am contopit. Am devenit una cu ea, Am înțeles că nu suntem separate, suntem un tot.