Am văzut pe National Geographic un film documentar despre prințesa Diana. Știam povestea despre viața ei mult prea scurtă, simpatizasem cu ea când a divorțat de prințul Charles și n-am înțeles niciodată cum mama-sărăciei presa și televiziunea îl descriau ca un bărbat frumos, io-i vedeam doar fața ascuțită, urechile clăpăuge, nasul strâmb și freza ridicolă. N-am înțeles nici cum o fată de 19 ani, frumoasă foc și deșteaptă s-ar fi putut vreodată îndrăgosti de el. Dar acum, văzând documentarul, ce m-a zăpăcit și mai tare sunt declarațiile ei, cât de tare suferea că ăla o respingea și se ducea-n brațele Camillei.
Hăituită, discreditată, neluată-n seamă de bărbatul ei, înșelată, depresivă și bulimică, suferindă, hărțuită de paparazzi și de presă, a divorțat, iar când în sfârșit se părea că începea și ea să fie fericită, a murit într-un accident cumplit.
Ce-i remarcabil, ce m-a făcut să scriu, e felul în care și-a transformat suferința în iubire, dăruire, candoare și bunătate pentru semenii ei, cum a știut s-o recunoască-n alții și astfel, știind-o până-n străfunduri – suferința și durerea – să poată să-i ajute pe ceilalți.
Câți au plâns-o, câți au regretat-o, câți o mai păstrează-n sufletele lor, sunt mulți, cu siguranță.
Pe 1 iulie ar fi împlinit 59 de ani. Cât bine ar mai fi putut face femeia asta remarcabilă!
Din orice suferință mare ia naștere ceva extrem de bun. Din suferința unei fete, mult prea naivă, mult prea firavă, a luat naștere o adevărată prințesă: Lady Di – prințesa inimilor noastre. Ea, a cărei inimă era sfâșiată, știa cel mai bine să aline, să mângâie, să ajute.
Cea mai sfâșietoare imagine cu ea, care-mi rămâne în minte, nu-i când o podidește plânsul în fața camerelor, nici cu ochii încărcați de tristețe în timpul unui interviu, ci imaginea cu ea, singură-singurică, pe bancă, în față la Taj Mahal.
Poți să ai lumea întreagă la picioare.
Când nu ai dragostea celui iubit, nu ai nimic.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
28/06/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu