Mi-e tare greu să accept răutatea, rea-voința, minciuna și încercatul de-a profita pe spinarea altuia. Să ridic doar din umeri și să zic: “Așa-s unii oameni! N-ai ce le face, nu poți să-i schimbi!”. Or fi ei așa, dar asta nu înseamnă să-i și tolerez. Când cineva îmi provoacă cu bună știință nervi și stres, când îmi face o nedreptate și mă minte în față zâmbind, recunosc, nu pot să rămân Zen, liniștită și să-i zâmbesc înapoi. Reacționez din străfunduri, animalic. Mă zbârlesc, scot ghearele, mârâi și mormăi.
Urăsc să depind de cineva, de mărinimia sau bunătatea lui. Pentru că de prea multe ori am așteptat degeaba, n-am primit nici bunăvoință, nici mărinimie, ci doar șuturi în fund.
Și cât de repede uită oamenii că tu i-ai ajutat cândva! Ce repede uită când au depins ei de mărinimia și bunătatea ta! Când și-au lucrat și ei la casă, când au bocănit și-au făcut gălăgie, inclusiv duminica, când tu veneai de la muncă, ruptă de obosită și sculată de la 5 și nu puteai să te odihnești de hărmălaia lor, sau când ai primit-o pe mama lor la tine-n casă, până după miezul nopții, că au încuiat-o afară, în gradină și-au uitat de ea, plecând de-acasă. Ce repede se leapădă de masca prieteniei și bunăvoinței! Cât timp au impresia că le ești inferior, te acceptă, te tolerează. Când însă simt că i-ai depășit, gata, scot artileria grea, le place la nebunie să te aibă la degetul mic, să depinzi tu de ei.
Dar uite că eu nu mai vreau să depind de nimeni și nimic! Pentru că nu am de ce să depind sau să cer favoruri. Am aceleași drepturi, ca toți ceilalți!
Mă scutur de toate cordoanele, lanțurile care mă leagă și mă îngrădesc, mă lepăd de toate falsele prietenii, mă desprind de orice formă de toxicitate și relație abuzivă. Sunt propriul stăpân. Al meu, al casei și-al spațiului în care locuiesc. Pentru că și eu am drepturi, nu numai îndatoriri.
Am fost educați cu prea mult bun-simț, am fost învățați să lăsăm de la noi ca să fie bine, să închidem ochii, să nu supărăm pe nimeni, să nu deranjăm, să fim umili, serviabili, prietenoși, binevoitori etc. No, uite că nu mai vreau să fiu doar așa! Gata! Până aici. Oi fi zâmbăreață și binevoitoare, prietenoasă și mereu săritoare, dar m-am cam saturat! De-acum prefer fermitatea, spusul verde-n față și piciorul în prag! Pân-aci! M-am săturat!
Știți că refac acoperișul și știți deja că am tot felul de probleme, ce apar una după alta, ca ciupercile după ploaie. Și toate astea mă cam scot din minți, deja nu mai rezist, eu și stresul ne facem casă bună, avem o relație veche, încordată, care m-a dus de câteva ori în burn-out. Când aud acum soneria, prima întrebare ce-mi apare-n minte e: „Oare ce s-a mai întâmplat?”, zici că toate problemele și piedicile astea ne sunt puse-n cale tocmai ca să nu-l mai renovăm, să-l lăsăm așa, vai și-amar de capul lui.
Toată apa de pe patru acoperișuri curge la noi, într-o streașină amărâtă, care bineînțeles că nu face față și toată apa care nu încape, se scurge pe un perete din camera lui Sergiu și-mi inundă curtea la fiecare ploicică, nici măcar nu trebuie să plouă torențial ca să fie inundată. E un loc veșnic ud, plin de igrasie, acolo, în colțul ăla, nu pot lăsa nimic, în propria curte, nici măcar hainele nu pot să le întind acolo. Plus că deasupra camerei lui Sergiu bârna a putrezit și-a trebuit schimbată (pe costurile noastre, evident). Când le-am zis vecinilor acum vreo câțiva ani c-ar trebui făcut ceva, că poate reușesc cumva să-și mute scurgerea de pe acoperișul lor pe partea lor de casa, în grădina lor, răspunsul a fost unul scurt și sec, zâmbind ironic: „Aici, în Belgia, e ceva normal, toate casele au așa, scurgerile la vecini.” Acum cei care știți, vă întreb, poate mă lămuriți: oare e chiar așa?
Pentru că acum, renovând acoperișul și schimband lemnele, bârnele putrede, cică li s-a fisurat peretele din podul lor, care-i comun cu al nostru, că le-a apărut o gaură în el. M-am dus repede în pod la noi, să văd, că dacă la ei e gaură, trebuia să fie și-n al nostru, nu? Nu era nimic, bineînțeles, nicio fisură, nicio gaură. Echipa a lucrat acolo săptămâna trecută, dar doar ieri seară m-au interpelat, că și pe ei cică i-au atenționat drăguții și simpaticii mei ceilalți vecini, turcii, că să aibă grijă, că poate le apar și lor fisuri. Și hop, le-au apărut, după o săptămână. Pe băieți nu i-au lăsat să vadă în podul lor ce anume s-a întâmplat. Poze nu mi-au arătat. Și, deși firma care ne face lucrarea este asigurată și orice se întâmplă repară ei, răspunsul ăsta nu le-a fost pe plac.
Turcu’, după problemele celelalte cu acoperișul lui (care e fooooarte special și costă 10.000 de euro,😨😱 ) săptămâna trecută, fără permisiunea mea, a urcat la noi în pod și a făcut poze, a trecut de pe un acoperiș pe altul și-a intrat pe proprietatea mea. Cei care vă pricepeți, ce ziceți, poate-mi dați vreun sfat? 🙂 😉
Cumva, cumva, trebuie să-i potolesc, nervii mei nu mai rezistă. Așa că, vă rog, ceva sugestii? Idei? Aveți?
Mulțumesc anticipat!
Aura.
05/06/2020
PS. Dacă nu mai scriu, să știți că am cedat nervos și mă găsiți la balamuc. Aștept chiftele cu praștia. 😜
Aura B. Lupu 
Lasă un răspuns către Aura B. Lupu Anulează răspunsul