Io știu că acum o să calc pe bec și-o să scriu despre ceva care o să-i deranjeze pe mulți, dar azi despre asta-mi vine să scriu. N-am înțeles niciodată făloșenia oamenilor, în special a românilor. Să arate, să demonstreze, să se fălească. Să se dea mari, chiar dacă nu-s. Casă cât mai mare, palat dacă se poate, mașină bengoasă, cât mai scumpă, mai strălucitoare, mai bătătoare la ochi; haine musai de firmă, însemnate, să se vadă că-s luxoase, c-au costat mult; dat din coate, vorbit tare, vociferat, râs isteric, hăhăit belicos ș.a.m.d.
Când mergeam în România cu mașina și intram în vreo benzinărie, știam întotdeauna (chiar și înainte de-ai auzi) care-s români. După felul în care se comportau, după cum țineau morțiș ca restul muritorilor de rând să îi remarce: mers crăcănat, pieptul umflat, privirea obraznică, târșitul șlapilor, treningul Puma, Adidas (și aici lista continuă cu ce nume de firmă mai vreți voi), neapărat un lanț gros de aur atârnat de gât, plus o brățară asortată și musai să urle unii la alții.
În Lidl sau Aldi la fel, care-s mai zgomotoși și mai impertinenți, care vorbesc la telefon mai tare și mai preocupați, care te măsoară din cap până-n picioare și mai scapă și câte-un „Ce te-aș …!”, de care ei cred că nimeni nu înțelege, tot compatrioți îs.
Mașina bengoasă iar, e un „must have”, chiar dacă stau într-o garsonieră de „tri pă patru” și-s rupți în cur.
Casele mari mă fascinează cel mai tare. La ce-ți trebuie ditamai căsoiu’, când tu ești singur cuc pe lumea asta? Sau, în cel mai bun caz, ai un tovarăș de viață. Ce faci cu zece camere, din care tu folosești două, maxim trei?
Da, recunosc că am și eu o casă (relativ) mare, dar e funcțională, fiecare încăpere are un rost și-o folosință a ei. Recunosc și că am o mașină bengoasă, dar e bengoasă pentru mediu-n primul rând, nu-i ambalez motorul, nu dau ture prin oraș ca s-o arăt, nu-mi fac poze cu ea ca să le expun pe feisbuc, ci doar mă folosesc de ea, să mă ducă din punctul A în punctul B. Atât. Iar când pot să mă lipsesc de ea, o fac bucuroasă și-mi încalec bicicleta. A, și mai e bengoasă pentru că-mi place să mă joc cu toate utilitățile ei, adică să apăs pe butoane, slăbiciunea mea. 😂🙄😜
Haine de firmă n-am. Am mai scris io despre asta aici:
Prefer în continuare să am haine de bună calitate, în care io să mă simt bine și-n largul meu, nu doar pentru eticheta lor.
Făloșenia românilor e renumită. Ne place să ne dăm mari și tari. Ar fi bine să învățăm smerenia, modestia, să înțelegem că uneori o șoaptă are un efect mai mare decât un țipăt, un strigăt, un urlat. Ar fi bine să ne mai restrângem, să înțelegem c-o casă mare, goală, nu-i de admirat, de fapt ea reprezintă pustiul din suflet, goliciunea lui. Casa trebuie să fie plină de viață, folosită, fiecare încăpere să vibreze, să răsune a râs și plâns, toate camerele să fie pline de trăire, de emoție, de sentimente, nu de praf. Casele să le construim nu să impresionăm vecinii și consătenii ci să le folosim și locuim.
Mi-a plăcut foarte mult o poză a doi dintre cei mai bogați oameni din lume, îmbrăcați simplu, modest. Mesajul fotografiei e sublim: Scopul nu-i să pari bogat ci chiar să fii.
😉
Cu drag și cu iubire,
22/05/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu