Am plecat cam fără chef de-acasă, văzând cum dansează copacii de peste drum am știut că bate (iar!) tare vântul. Iar după cât de frig era în curte, nici la o temperatură acceptabilă nu mă puteam aștepta. Știam însă că trebuie să ies, să-mi încalec bicicleta și să plec. Visez tâmpenii de câteva zile iar dacă stau numai în casă, e și mai rău.
E cumplit pentru cei forțați să stea numai în casă, de-atâtea săptămâni. E groaznic să văd atâția oameni îmbotnițați. E o imagine cu care nu m-am obișnuit. E îngrozitor să fim siliți să stăm fiecare doar în pătrățica lui. Ieri am fost pentru prima oară într-un magazin, de 9 săptămâni, și am rămas mască (ce expresie tâmpită!) cât sunt oamenii de încruntați, morocănoși și speriați. Nimeni, absolut nimeni nu mi-a zâmbit.
Nu știu ce o să se întâmple pe mai departe, de luni aici se deschid și școlile, piețele… Deja s-au format grupuri pro și contra, iar ăsta nu-i un semn prea bun, zic eu, nu cred că am învățat ceva din toată povestea asta. Din contră, am impresia că prăpastia s-a adâncit…
Acum stau pe o bancă, la soare, vântul bate dar e acceptabil, nu-i nici atât de frig pe cât m-am așteptat. Îmi pare bine c-am ieșit… O să merg o bucată din drum pe jos, să simt pământul sub picioare, de pe bicicletă e mai greu. Da, am nevoie de stabilitate, de împământare… Pentru că acum, în vremurile astea schimbătoare, instabile, pământul de sub picioare e tot ce am concret.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
14/05/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un răspuns către Aura B. Lupu Anulează răspunsul