Că-s o ciudată, știți deja. Că-mi place să îmbrățișez, să țuc, să ating, să adulmec și să mă zgâiesc, iar știți. Dar v-am scris vreodată de obiceiul meu de-a îmbrățișa copaci? De-a vorbi cu animale și flori? Și-n ciuda ciudățeniei 😛 asta-mi prinde bine-acum, când mi-e dor de oameni. Mă pot preface că toți copacii pe care-i strâng în brațe sunt oamenii care acum îmi lipsesc.
Unii-s mai scorțoși din fire, fac pe inabordabilii, pe inaccesibilii și par foarte reci, distanți; greu ajungi la ei, la trunchiul lor aspru, plin de șanțuri, crăpat. Dar asta doar până le simți scoarța sub palme și-n șanțurile ei zgrunțuroase găsești o căldură, de fapt. Și au un miros inconfundabil, de stabilitate, de siguranță, de bun.
Alții-s netezi, lucioși, prietenoși. N-au nicio imperfecțiune pe scoarță, nicio protuberanță, sunt de-a dreptul perfecți. Culoarea lor argintie mă fascinează și mă uimește, la fel ca frunzele lor, tot argintii.
Unii mă întâmpină cu bucurie, alții doar de complezență acceptă să-i ating. Unii foșnesc cu încântare, altele se tânguiesc încet și plâng. Le simt picăturile pe față, le-aud vaietul duios și prelung. Unii miros a miere și-n florile lor îi aud de zor bâzâind, comentând. Pe alții îi simt în adiere, purtați de departe pe aripi de dor și de vânt. Pe unii-i recunosc după veșminte, după verdele crud și după crengi. Pe alții, chiar dezgoliți și fără frunze, nu-i recunosc deloc. Unii au rădăcinile bine înfipte-n pământ și-o coroană măreață, bogată, îndreptată spre cer. În ei mă regăsesc cel mai mult. Alții se îndoaie în bătaia vântului, mlădioși, elastici, adaptabili la orice. Iar pe unii, trunchiuri fără cap, negri, uscați, găunoși, îi aud doar cum trosnesc, mormăie și mârâie, așteptând doar securea, tăierea care să-i scape de chin.
Da, știu că-s o ciudată, îmi place să îmbrățișez copaci. Și să vorbesc cu animale și flori. Partea cea mai ciudată din toată povestea însă știți care e? Când îmi răspund. 😂🤣
Cu drag și cu iubire,
30/04/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un răspuns către Lupu Adrian Anulează răspunsul