Sunt foarte, foarte norocoasă! Pe lângă faptul că îmi curg în continuare balele după bărbatu-meu (ceea ce e o performanță zic io, după douăzeci de ani de conviețuit, mâncat zilele și scos peri albi reciproc+rezistat impulsului de-al sufoca cu perna-n somn ș.a.m.d.) mai avem și-aceeași pitici pe creier. Hăhăim ca doi tembeli la aceleași glume răsuflate, ne scot din sărite aceleași nimicuri și-avem aceleași pasiuni banale: să ne fugărim unu’ pe altu’ pe tarla, să-i pun piedică cu bicicleta și să-l trântesc de asfalt (am pus frână brusc și vă dați seama ce-a urmat 😨 ), să umblăm brambura pe coclauri și să tăcem împreună. Da, să tăcem, fără să simțim nevoia de-a umple tăcerea aia cu ceva. Putem petrece timp împreună fără ca io să cotcodăcesc continuu iar el fără să-mi frece creierii non-stop. Să stăm unul lângă celalalt, în liniște. Ne-atingem doar, din când în când, de multe ori fără să ne dăm seama de gestul automat.
Cel mai tare-mi place când vine de la serviciu iar io trebăluiesc prin bucătărie, cu căștile pe urechi de multe ori, și, ca să nu mă sperie, mă prinde-n brațe din spate și mă sărută pe gât. Rămân nemișcată, e locul care mă paralizează, îmi amorțește orice gând sau reacție și mă fac toată piele de găină. Oftez. Și-apoi zâmbesc. Îmi pun mâinile peste mâinile lui și mă-ntorc încet, încet. Ne luăm apoi ca lumea în brațe și stăm așa, câteva clipe, nemișcați. Mâncarea bolborosește pe foc, de parcă protestează, iar eu mă simt cea mai norocoasă femeie de pe pământ.
🍀🍀🍀
Cu drag și cu iubire,
18/04/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu