Plictis?

Vedeți cît de puțin ne trebuie ca să fim fericiți? Din răspunsurile voastre se vede asta: „la alergat, pe-o bancă, în parc, la părinți, la biserică”… Natură, credință, rădăcini.
Eu știu de ce m-am adaptat atît de bine acestei perioade, io am trecut prin așa ceva timp de 5 ani. Cîte trei luni – 90 de zile consecutiv – , 6 luni în total pe an, munceam, mîncam, trăiam în același perimetru, același loc, în „pușcătoria” mea. Și nu făceam ce voiam io, nu mîncam ce și cînd aveam chef, răbdam de foame, munceam din greu și mă chinuia dorul de copiii mei. N-aveam internet să pot vorbi cu ei, să-i văd măcar pe-o cameră, ca acum, când putem ține legătura cu cine și de unde vrem, n-aveam televizor și Netflix, și HBO, să mă uit la ce filme vreau eu, eram trei luni ruptă complet de lume, de lumea mea.
Acum ne plîngem că ne plictisim și-avem acces la orice vrem prin internet, copii-s lîngă noi dar ne văităm că-s plini de energie, că-i greu cu ei… Imaginați-vă atunci un alt scenariu, să nu fiți lîngă ei trei luni, să nu-i vedeți defel. Imaginați-vă că sunteți rupți de lume dar, în loc să stați pe canapea, butonînd telecomanda, ați munci din greu, 16 ore, și-n loc să „vizualizați” frigiderul de zeci de ori pe zi, v-ați pune pofta-n cui și-ați flămînzi, și-ați face, după 16 ore de muncă, flotări, ca să uitați de foame.
Natură, credință, rădăcini.
E greu, știu asta, dar natura o putem privi pe geam, cei care au grădină și mai bine, au unde ieși. Credința e în noi, nu într-o biserică, și sunt slujbe live de la mănăstiri în fiecare zi. Părinții noștri sunt la un click distanță, pornim camera și îi vedem.
Haideți să vedem și părțile bune și să mulțumim pentru ce avem.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
09/04/2020