Am hălăduit prin multe locuri. Am străbătut plaiuri minunate, mi-am răcorit tălpile în pâraie repezi și reci de munte, am băut apa lor strânsă în căușul palmelor, am bătut la pas păduri, le-am ascultat freamătul și le-am cules rodul. Hribi, lăcrimioare și brândușe, bureți galbeni sau iuți, coacăze, zmeură, măceșe… Dar cel mai drag mi-a fost să strâng frăguțe.

Era bucurie mare când ne adunam copiii de pe uliță să mergem la pădure, la cules bobițele alea roșii și-atât de-nmiresmate! Luam badogul de lapte (după ce-l clăteam bine-bine cu apă rece din fântână, ca să dispară mirosul de acru) și ne puneam merinde: slănină cu ceapă verde (că roșii sau castraveți nu erau pe-atunci), ouă fierte, brânză și caș de oaie (din ăla cu găuri, era cel cel mai bun!) și duși eram. Apă nu căram cu noi, știam locurile izvoarelor din pădure unde ne potoleam setea-n voie. Și-apoi…