Niciodată, dar niciodată nu o să înțeleg cum e posibil să aduci pe lume un suflet, de bună voie și nesilit de nimeni și să-l abandonezi. N-am scris despre asta niciodată, dar poate că-i momentul să o fac.
Azi, 03 aprilie se împlinește un an de când Edi a murit. Și mi-e sufletul țăndări; a fost „doar” un câine, iar eu mă sufoc de durere, că l-am pierdut.
Dar un copil? Un suflet nevinovat? Să-l ai și să-l pierzi, dar nu pentru că așa a vrut soarta, ci pentru că așa ai ales tu, să-l abandonezi. Să nu-ți mai pese de el. Să nu te intereseze ce mănâncă, dacă are ce, unde doarme, ce face, cum se simte…
Ex-ul nu și-a mai văzut băieții de peste 15 ani. Nu l-a interesat absolut deloc dacă au ce mânca, dacă au unde dormi, dacă au nevoie de ceva. N-a contribuit cu nici măcar un leu la creșterea și educația lor, n-a fost în stare să le dea nici măcar un telefon, nu le-a trimis nici măcar o felicitare, un mesaj de ziua lor. Poate că nici nu mai știe când e ziua lor…
Ce suflet, ce inimă poți să ai, știind că sânge din sângele tău respiră, plânge, suferă, iubește, trăiește undeva în lumea asta, iar ție să nu-ți pese defel?
Am sfărâmat ziduri cu mâinile goale și le-am ros cu dinții, am suferit umilințe greu de imaginat și-am trecut prin experiențe care m-au marcat pe viață, dar nicio clipă nu m-am gândit să-i abandonez. Să-i părăsesc. Cum te poți privi în oglindă în fiecare zi, cum poți dormi liniștit, cum poți înghiți o îmbucătură de pâine, cum poți bea o înghițitură de apă fără să știi dacă copiii tăi au și ei? Cum nu-ți merge cu noduri pe gât în jos? Cum perna aia pe care-ți așezi capul nu-i plină de spini? Cum poți respira? Cum poți râde? Cum poți fi fericit?
Azi pentru mine e zi de aducere aminte. Până la ultima suflare, până la ultima bătaie de inimă a puiului meu mic, care a fost „doar” un câine, am luptat, nu l-am abandonat, nu l-am părăsit. L-am ținut în brațe, l-am mângâiat, i-am șoptit „Edițul lui mama, sunt aici!”. I-am sărutat ochișorii orbi și, când a murit, o rază de soare mi-a căzut pe față. Și-am știut că și-a luat zborul, că s-a eliberat.
Nu pot înțelege și n-o să pot înțelege niciodată, cum să-ți abandonezi copiii și să trăiești apoi liniștit.