Recunosc că-s îngrijorată. Recunosc simptomele, să mai trec prin ce-am trecut anul trecut, https://aurablupu.com/2019/01/10/%f0%9f%a6%8b%f0%9f%a6%8b%f0%9f%a6%8b/
mă sperie rău de tot. Nu c-o să mor, toți murim odată și-odată, mi-e frică însă de chinul și suferința dinaintea ei, dar mai ales a celor dragi.
Singura parte faină de care-mi amintesc din toată tărășenia asta a fost când, luată de ambulanță și dusă cu sirenele pornite la spital, io simțeam că plutesc pe-un norișor. Atunci, în ambulanță, cu masca de oxigen pe față și învelită ca friptura-n staniol, știu doar că mă iritau ambulancierii care tot repetau: „Gaat het, mevrouw? Over 5 minuten komen we aan. Nog een beetje…” – „Sunteți bine, doamnă? În 5 minute ajungem. Încă un pic…”, iar eu tot ce voiam era doar să mă lase-n pace, să plutesc în ceața aia moale, deasă, dulce și plină de liniște, în care mă scăldam.
C-o seara înainte chemasem medicul de gardă pentru Sergiu, căruia nu-i ceda febra, nu putea înghiți și avea dureri mari, în tot corpul. Se întorsese de câteva zile de la Vlad, din Viena, unde-au petrecut împreună Crăciunul și Anul Nou. Toate bune și frumoase doar că la câteva zile a căzut la pat (o săptămână mai târziu Vlad, rămas în Viena, era și el bolnav). Doar cu ceaiuri calde, pline cu miere și lămâie+paracetamol nu și-a revenit, starea lui s-a înrăutățit iar seara, când temperatura n-a vrut să scadă sub 40 de grade – cu tot cu comprese reci – am chemat medicul de gardă care, după ce l-a consultat, i-a prescris în continuare paracetamol, diagnosticul fiind gripă. A adormit puțin după miezul nopții, ceva mai liniștit și respirând un pic mai bine.
Dimineața, la prima oră, cred că pe la 5, 5 și ceva, era musai să ies cu Edi afară, (of, Doamne, Edi încă trăia) am făcut câțiva pași și m-am prăbușit. Trebuia să-l iau în brațe, nu putea să sară șanțul din fața casei (lucrau de câteva luni la trotuar!) și-l purtam pe brațe până-l treceam dincolo de șanț. Când să-l așez pe caldarâm, n-am mai reușit să mă ridic nici eu, m-am dus în nas. Știu că mă cuprinsese o amețeală și-o slăbiciune subită, ploua, era murdar, noroi și ud. Mă luaseră și frisoanele (inițial am crezut că de spaimă). Cu greu m-am ridicat într-un genunchi, am pus o mâna pe betonul rece și m-am împins, cu fărâma de putere rămasă, în sus. Aveam inima în gât, eram pe șosea și mi-era teribil de frică să nu cumva să treacă vreo mașină și să-l lovească pe Edi, era surd și orb iar lesa nu puteam s-o țin suficient de strâns. El, amărâtul, se grăbea să ajungă la locul lui unde-și făcea nevoile. Cât era el de bătrân, de bolnav și de dement, într-un colțișor de minte cred că-i rămăsese imprimat să nu facă pe ciment, doar pe iarbă. Și de asta se grăbea.
N-am putut să-l urmez, clădirile din jur dansau, nu mai auzeam nimic, decât un țiuit enervant, și-am știut atunci că trebuie să mă întorc repede în casă. Edi bietul a simțit și el că ceva nu era în regulă, cu chiu și vai am reușit s-ajungem înapoi în hol. În patru labe m-am târât până în fața sobei, și-mi auzeam dinții clănțănind, nu mă mai puteam opri din tremurat. Încercam să mă calmez, dar starea de rău nu dispărea. Respiram din ce în ce mai greu, pieptul mă durea, mă ardea parcă, înghițeam cu mare dificultate și aveam senzația că cineva mă strângea de gât. L-am sunat pe Adi.
— Hai, te rog, acasă! Mi-e rău.
Nu-mi amintesc să-mi fi răspuns, cred că da, dar io nu-l mai auzeam.
Cum am ajuns în dormitor nici asta nu-mi mai amintesc. Știu doar că-mi era foarte frig, deși aveam o pătură electrică sub mine, deși aveam două plăpumi deasupra, io dârdâiam și tremuram, îmi simțeam tot corpul ca un sloi de gheață, nu reușeam nicicum să mă încălzesc.
L-am auzit la un moment pe Adi urcând scările, iar ce-mi amintesc apoi a fost sunetul sirenelor, tropăitul oamenilor pe scări, lumina și întrebările care mă agasau, forfota prea mare din dormitorul meu, apoi încă o sirena, încă niște tropote și voci.
Spitalul, înțepăturile, beep-ăiturile aparatelor, plimbatul pe patul mobil prin diferite secții și investigații etc. nu-s nici ele o amintire prea plăcută, dar ce-a fost mai rău, abia a urmat, la întoarcerea mea din spital, acasă. Adi a căzut și el bolnav, la pat, ceea ce era chiar neobișnuit, fără s-aveam pe nimeni cine să ne-ajute, nici măcar medicamentele nu eram în stare să ni le luam, decât c-un efort considerabil. Ce mâncat, ce băut, pluteam într-o somnolență și semiconstiență continuă. La spital îmi spuseseră că, dacă nu mă simt mai bine, să revin la urgențe sau la medicul de familie. Ceea ce, evident, a fost musai s-o facem și eu, și Adi. Și-n timp ce Adi era în cabinet, io am leșinat în sala de așteptare. Am ajuns acasă cu antibiotice prescrise și o nouă consultație programată; abia după câteva săptămâni am început să-mi revin, însă complet nici acum nu pot spune că mi-am revenit. Repet ce-am scris mai sus, așa bolnavi, toți ai casei, n-am fost niciodată ca atunci! Și Doamne ajută-ne și ferește-ne nici să nu mai fim! Nici noi, nici nimeni altcineva!
De asta sunt acum îngrijorată. Atunci diagnosticul pus a fost de gripă – Sergiu, Vlad și Adi, io de bronhopneumonie, iar eu am rămas – bonus!- și c-un astm bronșic de toată frumusețea; nu am avut nevoie de inhalator decât la început, apoi o perioadă din când în când, acum din ce în ce mai rar, spre deloc. Însă-i clar c-un pui de Covid nu-i de bun augur. Că se exagerează, că nu-i atât de grav, că o fi și c-o păți, credeți-mă, io chiar nu vreau să mă conving, ce-am pătimit anul trecut c-o gripă amărâtă, nu doresc nimănui, a fost un coșmar, un film de groază trăit pe propria piele și pe care chiar nu vreau să-l retrăiesc. Iar ce mă înspăimântă acum și mai mult, e că-i trăit de întreaga lume.
S-avem doar grijă.
Să fim – și să rămânem – sănătoși!
Cu drag și cu iubire,
09/03/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu