N-aș vrea ca pentru băieții mei io să fiu vreun etalon. Vreo „Sfânta Aura” de pus în icoană, la care ei și nevestele lor să se închine și de care bietele nurori să încerce să se apropie măcar, care să nu-i ajungă mamei-soacre nici până la degetul mic. E o aberație asta, să vrei să fii venerată, ca mamă, să vrei să ai puteri depline în viața copiilor tăi, la un telefon să alerge ăia cu limba de-un cot să-ți îndeplinească ție mofturile și fițele, să stea nurorile-n poziție de drepți când mergi la ei în vizită și feciorii să le compare mereu cu mă-sa. Mama așa face, mama așa zice, mama așa drege… pe naiba! Nu vreau, ca mamă, să-i conduc în niciun fel! Vreau să fiu departe de-a mă considera perfectă, demnă sau vrednică de venerat. Ce vreau însă, ca mamă, este ca băieții mei să fie iubiți și fericiți. Și asta chiar dacă poate nurorile n-or să mă-nghită, n-or să mă placă, n-or să mă accepte-n viața lor. Dacă-i plac pe ei și îi iubesc, mie, ca mamă, îmi ajunge. Nu vreau să fiu io pe primul loc, să stau ca o curcă înfoiată numai pe locul din față la mașină, ca o matroană în capul mesei sau doar ce zic io să fie sfânt. Vreau să își trăiască viața liberi, neîmpovărați de gândul: „Dar mama oare ce-ar fi zis?”. Mă-sa zică vrute și nevrute, ei să-și mâne mersul, așa cum e firesc. Să-și iubească și să-și respecte nevestele, ce zic ele să conteze și tot ce fac ele să fie perfect. Și asta fără să se simtă vreodată datori s-o mădărească, s-o slăvească și s-o considere pe mă-sa vreun etalon.
La mulți ani, mamelor!
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
07/03/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu