Am venit în România pentru câteva zile. Nu-s în concediu, e o călătorie în care-ncerc să îmbin utilu’ cu plăcutu’ și care, de la bun început, a cam fost cu peripeții. E prima oară când vin în luna februarie, venim de obicei doar vara și-atunci e alfel, parcă. Mai prietenos, mai vesel și mai cald. Nu mă plâng, nu hulesc, nu am uitat de unde-am plecat, nu-s cu nasu’ pe sus și nici nu caut cu lupa defectele, dar trebuie să fiu sinceră și să recunosc că am fost dezamăgită. Nu pot să nu remarc mizeria, aglomerația, nerăbdarea, oamenii mohorâți, triști, încruntați, noroiul mare și gropile nenumărate, câinii vagabonzi, șoferii de taxi neprietenoși, vânzătorii acri și funcționarii ursuzi. Da, e lună de iarnă, sărbătorile au trecut, „fii mai bun de Craciu” a expirat, ne-am întors la acreala, mohoreala și-ncruntarea de zi cu zi. Știu că peste tot oamenii devin mai apatici și mai indiferenți, că iarna nu-i ca vara și că-i mai urât, mai deprimant în lunile începutului de an. Azi însă mi-a venit să plâng! Tot entuziasmul și bucuria întoarcerii s-au risipit. De ce trebuie să fie așa? De ce ne pierdem bucuria și sclipirea din ochi? De ce uităm să mai zâmbim? Ce ne face oare să nu răspundem unui salut binevoitor? Ce ne mână să reacționăm urât, să ne împingem, să claxonăm, să parcăm aiurea, să ne îmbulzim, să strigăm și să vociferăm?
Bine c-am plecat la mănăstire. Acolo timpul parcă stă în loc, acolo se șoptește, e liniște, e calm. Acolo timpul – și timpurile – sunt la fel. Icona mă privește (tot) binevoitoare. Pruncul e (tot) liniștit, în brațele Maicii Lui. Acolo e răbdare, bunăvoință și împăcare. Acolo-i tot ce ne lipsește nouă, la mireni. Acolo e sfințenie. Și e atât de fain!
Cu drag și cu iubire,
Aura.
04/02/2020
Aura B. Lupu 
Lasă un răspuns către Albert Ai Conty Anulează răspunsul