S-M-L

M-am apucat de curățenie generală prin dulapuri. Da’ generală-generală. 🙂 Până anul ăsta n-am avut variațiuni (prea mari) de greutate, am purtat mărimile S-M mai bine de zece ani. XS-ul m-a părăsit, cu nesimțire! de pe la 35 de ani (da, cei care faceți deja calcule în gând, am trecut de 45, să nu cumva să-mi ziceți că-s bătrână, că vă toc mărunt și vă dau la pești!). Bun. Eh, de vreun an am trecut spre M-L pentru ca acum, în clipa de față, să fiu bine de tot în mărimea L. Aici mai bag o avertizare, să nu cumva să-mi ziceți grasă, că pe lângă tocat, vă mai și feliez și-apoi vă dau, nu la pești, direct la rechini! Și crocodili! Capiși?

No, așe, c-am lămurit-o și pe asta, hai să vă zîc cât de tare m-a afectat schimbarea greutății. Pentru o rahitică-așchilopată, căreia-i puteai nu numa’ ghici ci și număra toate oasele, primele 5 kilograme-n plus au venit ca o binecuvântare, am mai prins și io ceva rotunjimi pe ici, pe colo. Următoarele 5 m-au și bucurat, (am început și io să arăt a fomeie) dar m-au și neliniștit oleacă, recunosc; era un semn că o duc bine (știți voi expresia „traiu’ bun și nesîmțîrea” 😛 ) dar și că ceva s-a schimbat în metabolismul meu. M-am apucat de alergat, de badminton, yoga, alte alea și am reușit să slăbesc (ceva ce nu crezusem înainte nici într-o mie de ani c-o să fiu vreodată nevoită să fac, să slăbesc!) la 57 de kilograme. Bun. Baiu’ era că începusem să fiu obsedată de greutatea mea și știți cum e, cu cât te îngrijorează mai tare, cu-atât parcă nici nu reușești să slăbești, mă uitam în oglindă și eram complet nemulțumită de ceea ce vedeam, hainele toate începuseră să mă strângă, nimic nu-mi mai plăcea cum îmi venea.

Ultimul an, care mi-a aduc bonus ultimele kilograme și care m-au situat clar în mărimea L, a fost însă cel mai mișto. Atât de bine nu m-am simțit niciodată-n pielea mea! N-am suferit niciodată de sfielnicie, da’ acum îs prea de tot! Când mă dezbrac îl strig pe Adi să vină să mă vadă (de parcă n-ar ști!): „Uite bărbate, ce țîțe dom’le, ce cur’, ce bulane! Yeee!”. Amu că Adi după ce-și dă ochii peste cap, mă aprobă – ce-a face bietu’ om? e partea doua. Lăsând însă gluma la o parte, să știți că nu am trecut ușor de la obsesie la acceptare. Nu, a fost destul de greu, eram chiar depresivă și foarte supărată din cauză că mă îngrășam și, oricât sport am făcut, nu mai reușeam să slăbesc.

„Brusc și dintr-odată” – pe naiba, mint, 😜 după multe ore de lucrat cu mine însămi, de vindecat traume și răni vechi, am început să mă accept și să mă iubesc, cu-adevărat, așa cum sunt.

Și da, m-am apucat de curățenie generală prin dulapuri, am hotărât că-i timpul să-mi iau „Adio!” de la mărimea S-M. Păstram hainele alea cu speranța că odată, cândva, voi slăbi. Acum le-am donat, le-am dat celor care au mai multă nevoie de ele decât mine; nu mi-am pierdut speranța, din contră, am și mai multă că, și dacă n-oi mai slabi, io o să rămân la fel de împăcată și de mulțumită cu cine îs acum și, mai ales, cu câte kile am. 😉

Cu drag și cu iubire,

L-Aura. 🙂

02/12/2019