Mai sunt iubitori de îngheț? Mâncători de țurțuri, prinzători de fulgi cu limba? Înnebuniți după mirosul de iarnă? Fascinați de sclipirea lunii pline pe zăpada argintie-albă? Pasionați de peisajul imaculat, de florile de gheață, de simetria lor, de desenele incredibile ale fulgilor de zăpadă? De bătutul covoarelor în gradină, pe zăpada proaspăt căzută și-așternută-ntr-un strat generos?
Cel mai tare îmi lipsește mirosul hainelor înțepenite de îngheț. Știu, ar trebui să-mi pară bine că nu mai îs nevoită să spăl afară, în covată, la -32 de grade, 🥶 dar de mirosul acela magic, uneori mi-e dor…
Mi se lipeau nările încercând să respir adânc, pe gene eram plină de promoroacă, fiecare respirație era un fum. Căram apa cu gălețile, de la fântâna lui tanti Olga, de peste drum. Mai trăgeam și câte-o trântă și vai ce ciudă îmi era când eram pe drumul de întoarcere, iar gălețile erau pline! Pe drum se formau două șanțuri înghețate, de la roțile mașinilor și, cu fiecare trecere, cu fiecare ninsoare, se adânceau. Ajungeam să intru-n ele câteodată și până la genunchi!
Încălzeam apa în cazan, pe sobă, și-apoi fierbinte-fierbinte, clocotind, o scoteam afară-n curte, în căldare, și ne-apucam de limpezit. După nicio jumătate de oră se răcea complet și prindea pojghiță deasupra, cât duceam hainele-n grădină, la întins. Câteodată nici n-apucam bine să le-ntindem, că și înțepeneau. Spărgeam gheața – la propriu, nu la figurat! 😀 – , mai turnam câte-un canceu sau câte-o doniță de apă fierbinte și iar băgam mâinile în apă; se înroșeau, mă usturau, crăpau, erau aspre și bătătorite, numa’ a mînuri de domnișoară n-arătau. 😜
Dar mirosul hainelor înghețate era magic. Pur. Când băgam hainele în casă, la uscat, aveam impresia că le-am adus, le-am coborât din rai. Așa-mi imaginam io că miroase acolo: a curat. A puritate. A îngheț. A… alb. Iar când le îmbrăcam, adulmecându-le, simțeam că-s chiar acolo: în sânul lui Avraam.
Cu drag și cu iubire,
Aura.
27/11/2019
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu