Casă

Privesc prin casă și-o căldură mă cuprinde. Mi-e drag de ea. În sfârșit, mi-e dragă.

Când am văzut-o prima dată mi-a fost indiferentă, nici nu mi-a plăcut, nici n-am avut un sentiment de respingere. Atunci era musai să ne mutăm, forțați de, hai să zic, împrejurări. Bine, acum aproape 9 ani când am cumpărat-o, n-aveam io habar de energii, nici nu știam câte știu acum. La ce să fiu atentă, ce să caut, unde anume să mă uit.

După ce ne-am mutat însă în ea, a început „festivalul”. Problemele au explodat și din entuziasmul inițial – că în sfârșit aveam casa noastră, nu doar închiriată – n-a mai rămas nimic. Îmi amintesc că aveam momente când îmi venea să-i dau foc! Plângeam și mă simțeam străină-n ea, nu-mi convenea și nu-mi mai plăcea nimic. Era multă muncă, prea multă pentru mine-atunci când, culmea, după ce-am cumpărat casa, m-am îmbolnăvit. Zugrăvit, pus parchet, spart pereți, injectat în ei spumă izolatoare, bucătărie nouă, baie nouă, și câte altele!

Nu mă simțeam deloc acasă-n ea. Era un șantier continuu, plin de praf, cu multe lucruri ce trebuiau rezolvate, aranjate, iar eu nu mai aveam putere, nici energie pentru toate astea. Și totuși, încet-încet, le-am rezolvat. Am schimbat de multe ori decorul și zugrăveala, tocmai pentru că încă nu simțeam bucuria aia, de-a fi acasă. Acum, după atâția ani, mi-e tare dragă. Acum, după atâția ani, mi-am impregnat energia, amintirile-n ea. Ne leagă multe, și rele și bune. Avem o istorie. Avem un trecut. Încă-s destule de făcut dar asta nu-mi strică bucuria când seara, în semi-întuneric, luminată doar de lumânări, o privesc. Nu-i perfectă, nu-i impecabilă, nu-i luxoasă, dar e a mea, a noastră. Respiră, trăiește, trosnește, suspină-n ritmul meu, odată cu mine.

Da, acum, după aproape 9 ani mi-e dragă, Și simt că și eu, ei.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

15/11/2019