Pozele tale Aura, și mai ales gândurile așternute în litere cântătoare, mi-au transmis o stare din care s-a născut această poveste. Îți aparține întru totul și de aceea ți-o dedic și o las aici, în comentariu. 🙂
„La început, se spune că existau numai două anotimpuri, vara și iarna. Și erau doar două culori acromatice, albul și negrul. Oamenii se simțeau triști chiar și în sezonul verii, știind că urmând să vină iarna, viața lor devenea imposibil de trăit. Ei doar se închideau în case și hibernau asemeni urșilor, pentru că nu sufereau să țină ochii deschiși. Ningea cu fulgi negri atunci, și omătul ăsta negru nu avea nicidecum sclipirile alb-diamantine ale zăpezii pe care o cunoaștem azi. Iarna tot pământul se acoperea de un negru copleșitor și rece. La un sfârșit de vară, jalea oamenilor și mai ales plânsul dureros al unei fetițe cu ochi mari, din care lacrimile țâșneau în izvoare, l-a determinat pe curcubeu să apară în fața albului și să-i spună :
-Ție ți se pare că ești bun, dar îți place să vezi oamenii în suferință când îi părăsești?
-Nu! a răspuns albul, dar ce pot face eu? Aparțin verii și plec odată cu ea. Îmi pare rău, dar nu am ce face.
-Ba ai! i-a răspuns curcubeul. Tu porți în tine toate culorile și le ții zăvorâte, așa cum ții și bucuriile lor.
Albul s-a posomorât. El nu știa nimic din toate astea. Iubea oamenii și nu le dorise decât binele. Dar cum să dezlege culorile, dacă erau închise în el? S-a înălțat spre soare, sus, sus de tot și de-acolo dându-și drumul să cadă, s-a spart în cioburi multicolore când s-a izbit de pământ. Culorile s-au împrăștiat dintr-o dată pretutindeni și curcubeul s-a repezit să le prindă pe toate, ca să nu se piardă. Unele au mai căzut însă și pe frunze, iar acelea nu au mai vrut să le dea drumul, măcar că se și rupeau din cauza asta. Iarna tocmai se pregătea cu ninsoarea, dar soarele înduioșat de sacrificiul albului, a oprit-o trimițând sulițe de foc ca să-i stea împotrivă.
-Și eu ce să fac acum? Nu e vremea mea? Trebuie să îmi intru în drepturi! spunea ea.
-De acum încolo nu ai să mai vii cu prăpăd și eu am să-ți fac un dar în schimb, ca să fii și tu iubită de oameni! i-a răspuns soarele. Și i-a dăruit albul, care s-a prins de zăpadă și în felul acesta avea să se păstreze veșnic. Iar iarna într-atâta s-a bucurat de darul primit, că îi era foarte drag să fie și ea iubită mai ales de copii, încât îmbunându-se mult, a mai cedat din timpul perioadei sale și a lăsat să se nască și primăvara. Dar cel mai colorat anotimp a rămas totuși toamna, pentru că multe culori s-au mai împrăștiat în vremea aceea. Iar oamenii până azi, sunt fericiți totdeauna, în toate cele patru anotimpuri. Și din fericirea lor s-au născut artele frumoase, care toate se întrec care mai de care, să redea frumusețea naturii și a culorilor.”
Poveste scrisă de Condei. Mi-ai făcut pielea de găină și-am plâns. De ce? Habar n-am, m-a emoționat tare povestea ta, Condei. Mare-i puterea cuvintelor ce vin din suflet! Mulțumiri infinite, Condei! 🙏🙏🙏
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu