File de jurnal

„Ieri seară mi-am recitit jurnalul scris anul trecut (1998 n.a.).
De fapt unul dintre caiete… Și mi-am amintit cât de bine mă simțeam după ce scriam. Prin scris mă eliberăm parcă de toate neliniștile, de toate gândurile și problemele care mă măcinau. Iar acum, amintindu-mi senzația aceea de eliberare, de ușurare, am zis să-ncerc din nou aceeași „formulă”. Cine știe, poate o să reușesc să scap de frământări…
Problema este că, în ultimul timp, singurul meu leac, singură mea alinare, singurul care mă face să mă simt mai bine este… EL.
Tot ce-am sperat anul trecut în privința bărbatului ideal, a jumătății perfecte, a sufletelor pereche, s-a adeverit. Am avut șansa asta… De trei luni plutesc și sunt fericită, cu adevărat. Este ceva ce nu credeam vreodată că va fi posibil. Credeam că astfel de iubiri întâlnești doar în cărți și-n filme. De multe ori mi-e frică să nu cumva să mă trezesc și să-mi dau seama că doar am visat. Și-atunci mă ciupesc să mă conving că-s trează, că-i adevărat…
Omul despre care scriam c-aș vrea să mă înțeleagă din priviri, cu care să nu fiu nevoită să joc teatru, să pot discuta cu el despre orice, de care să nu trebuiască să mă ascund și care să mă iubească așa cum sunt, există. Și mă iubește.
Însă mi-e frică! Mi-e atât de frică! Totul pare atât de perfect, prea minunat să fie adevărat! Mi-e teamă să nu se sfârșească într-o bună zi. Orice minune ține – zice-se – trei zile. A mea durează de trei luni… Trei luni în care visele au devenit realitate. Am încercat să mă împotrivesc, n-am vrut să mă las „luată de val”. În primele săptămâni, când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, căutăm un punct de sprijin. Făceam ceva rău, crezând c-o să-l dezamăgesc. Eram rea, încăpățânată, mofturoasă, egoistă doar că să-l fac să dea înapoi. Să mă conving eu pe mine că m-am înșelat… M-am înșelat într-adevăr, însă în altă privință: NU mai puteam da înapoi. Nu mai puteam spune: „E doar un foc de paie, o să-i treacă!”. Nu mai puteam nega că EL e exact ceea ce visam. Pentru că este. Exact ce mi-am dorit. Cavalerul meu, Făt-Frumosul meu călare pe-un cal alb, a sosit.
Întotdeauna când visele au devenit realitate am avut un sentiment de negare. De parcă mi-era teamă să nu cumva să mă înșel, de parcă dacă m-aș abandona fericirii, fără să-mi las niciun scut, aș suferi mai mult…
N-am nicio logică… N-am scris demult și-mi găsesc cuvintele greu… Și asta mă enervează, la naiba! Nu pot să explic ca lumea ceea ce simt! Îl iubesc din tot sufletul, mai mult decât o să știe el vreodată. Și n-o să știe pentru că mi-e frică să-i arăt. Dacă n-o să mă mai iubească atunci? Când dăruiești totul, când nu-ți mai rămâne nimic de dat, ce se întâmplă apoi?
Nu vreau să aflu. Mai bine să nu știu, să nu cunosc acest „apoi”.
Mai bine să știu doar eu cât de mult îl iubesc și cât înseamnă pentru mine EL.
Adică… TOT.”