Când a intrat prima oară în casa mea, avea ochi de căprioară hăituită. O femeie simplă, de la țară, frumoasă și speriată, ce abia-și reținea lacrimile. Venită să câștige niște bani, să-și acopere datoriile lăsate de-un fost bărbat abuziv, cu doi copii rămași în grija bunicii, nu cunoștea nimic despre viața în străinătate. Poveștile noastre se asemănau mult. Promisiuni încălcate, trecut greu, doi copii rămași în urmă…
Au trecut mulți ani de-atunci și femeia asta simplă, de la țară, a realizat mai multe decât alții care-au venit „la sigur”, cu familia, care au avut sprijin și care n-au fost nevoiți să se descurce singuri-singurei.
Femeia asta simplă și-a achitat toate datoriile, și-a renovat casa din România, și-a cumpărat o casă-n Belgia, băiatul ei după ce-a terminat liceul în România a venit aici, a urmat cursurile și-a învățat limba, și-acum muncește, angajat cu contract permanent. Fata ei urmează încă o școală în România, să-și obțină o diplomă, învață bine și știe ce vrea de la viață. Și-a adus aici și fratele și verișoara, ajutându-i, cu inima deschisă și pe ei, să-și fac-un rost.
Femeia asta simplă are un dar: are o mare putere de muncă. Iar pe lângă asta, are îndârjire, credință, un suflet mare și-o voință de fier.
Astfel de oameni, care încep de la zero și clădesc TOT, iar pe lângă asta-i mai ajută și pe alții să o facă, merită – și au – admirația și respectul meu. Dar femeia asta simplă are, pe lângă ele, prietenia mea pe viață.
De fiecare dată, e singura care nu uită să mă-ntrebe, când merge la piață, sau în România: „Aura, ai nevoie de ceva?”. E singura care nu uită niciodată că e ziua mea și, întotdeauna, chiar și-n anii de-nceput, din puținul ei, îmi cumpără ceva. E singura care, când știe că-s bolnavă, mă sună și mă verifică în fiecare zi.
Când a intrat în casa mea prima oară, era o căprioară speriată.
Acum e stăpână pe propriul ei destin.
Felicitări, draga mea dragă!
La mulți ani, Flavia!