Eu. Și atât.

Toate temerile, toate îndoielile pe care le avusese Irina, toate avertismentele trimise de instinct și toată aversiunea ce-o simțise încă de la prima întâlnire, se dovediseră a fi fondate. Individul era și mai rău decât crezuse. Nu era doar un libidinos nenorocit. Era traficant. De fete. Femei. Amărâte, nevoiașe, disperate, de preferință cu copii (deci cu obligații!) dar fără un partener, care să pună întrebări deranjante. Fete de la țară, care să nu fie ieșite-n lume, nici prea deștepte ci mai prostuțe și mai ușor de păcalit.

Le promitea un loc de muncă în străinătate și le oferea, într-adevăr, de lucru. Dar nu la curățenie… Nu în apartamente renovate, la spălat și șters pe jos. Munca cerută era, doar! să stea pe spate, după cum se exprima el „plastic”, afișând un rânjet înfiorător. Pe șleau spus, le cerea de fapt să se prostitueze pentru un pumn de bani. 1000 de euro într-o singură lună! Ce de bani, nu? Pe care apoi să-i fluture acasă, în România, pe sub nas la fraierii care se spetesc muncind din greu, să-și cumpere rochițe și pantofiori și să se plimbe țanțoșe pe ulițele satului, să moară babele de ciudă, că uite ce de bani au alea și ce s-au ajuns!

Toate astea și multe altele Irina le auzea în fiecare zi de când sosise în Olanda, repetate obsesiv, ca o placă stricată, rostite rând pe rând de cei doi monștri care-o sechestraseră. Drain era celălalt individ și, culmea, soțul colegei ei, despre care aceasta nu-i suflase niciun cuvințel, nu-i spusese nimic despre el sau c-o să-l găsească și pe el acolo, în Haga. Fapt trecut sub tăcere c-un motiv evident acum, Irina n-ar fi plecat nici în ruptul capului știind c-ar fi nevoită să locuiască într-o casă cu doi bărbați. Cazarea promisă înaintea plecării, era un bluf. Ca de altfel și locul de muncă promis. Într-adevăr casa în care stăteau cei doi aparținea unui olandez, Jan, iar Drain era plătit de acesta s-o renoveze, însă nici vorbă să vrea să mai plătească pe cineva să facă (doar) curat.

Trecuseră 3 zile… Acum discuția se repeta. Olandezul plecase trântind ușa, iar Dorin alergase după el, continuând discuția afară. Irina, albă ca varul, îi privea prin geamul mare, cu ochii rătăciți. 3 zile trecuseră ca prin vis și fuseseră cele mai cumplite din viața ei. Visul despre o viață mai bună și un viitor frumos dispăruse înghițit de ceața deznădejdii, devenind un coșmar.

Dorin începuse s-o înjure încă de-a doua zi de la sosire, după ce olandezul gesticulase furios spre ea și țipase la el, fără ca Irina să-nțeleagă însă mare lucru. Drain se purta ceva mai bine, dar și el era tot la cheremul matahalei, care-l adusese de fapt și pe el aici și-i era îndatorat, pare-se, până peste cap. Plus că se știau din copilărie, nu? Doar așa-i spusese Diana… Însă tot ce-i spusese „draga” ei colegă fuseseră vorbe cu dublu înțeles. Abia acum Irina își dădea seama de asta și făcea, cam târziu ce-i drept, legătura. Fusese nu doar prostuță, ci proastă de-a binelea să aibă încredere în ea!

„Dacă ești fată deșteaptă.”, „Dacă o să te porți frumos.”, „Dacă știi ce vrei de la viață.” etc., însemnau cu totul altceva, de fapt. Eh, Irina nu era nici deșteaptă, nici nu se purtase frumos dar știa foarte bine ce NU vrea. Refuzase tot. Refuzase să doarmă pe salteaua lui Drain, refuzase să împartă salteaua cu Dorin. Refuzase să fie „draguță” cu olandezu’ și-l privea încruntată de fiecare dată când acesta intra în casă, răspunzându-i monosilabic la întrebări. În cele din urmă, când înțelesese jocul celor trei, refuzase chiar și să mănânce și acceptase s-o facă doar după ce-l făcuse pe Dorin să jure c-o să-i primească banii pe mâncare, înapoi. Da, bani pe care atunci nu-i avea, evident, (că doar de asta era aici!) dar odată ajunsă înapoi în țară, o să facă pe dracu-n patru, o să se împrumute și-o să-i înapoieze fiecare cent! Dorin și Drain se priviseră cu mare mirare unul pe celalalt și dăduseră din umeri la unison.

Cu fiecare ceas care trecea, Irina era tot mai absentă, mai închisă-n ea, mai ruptă de realitate. Se bucura când cei doi plecau. O încuiau în casă dar, chiar și așa, era mai liniștită. De obicei se repezea la duș și se spăla-n grabă, când erau cei doi în casă nu îndrăznea. Apoi lua cărticica ei de rugăciuni, în care avea poza copiilor și a lui Alex, și izbucnea în plâns. Pentru că nici asta n-o făcea de față cu ei! O nu, nu le-ar fi dat satisfacția asta pentru nimic în lume! Deși o dureau palmele de-atâta strâns și vârât unghiile-n ele, deși buzele-i erau mușcate până la sânge, nu conta. N-o să le arate niciun dram de slăbiciune!

Când Dorin o-njurase prima oară da, fusese la un pas să cedeze și să izbucnească-n plâns. Senzația avută a fost că nu, nu se poate, nu-i real, deși auzise cu urechile ei: „Să-mi sugi pula de proastă!”. În primă fază crezuse, sperase, că nu ei i se adresase, că era ireal.

Dar, din păcate era. PREA real.

********************************************************************************

O mulțime de gânduri i se învălmășeau acum în cap. Avea 10 euro în portmoneu, pașaportul Dorin încă nu i-l înapoiase și refuzase oricum s-o facă, nu știa cum să scape și încotro ar fi putut pleca. Cum să se întoarcă în țară? Cu ce? De unde? Era în pragul disperării…

       Drain o privea dușmănos pe sub gene, fără sa rostească un cuvânt. Puicuța asta le făcuse deja destule probleme! Dorin trebuia să rezolve cumva situația, se vedea de la o poștă că nu era ca și celelalte și c-o să le dea bătăi de cap! Nevastă-sa fusese o proastă, să le trimită una ca asta pe cap?! Da’ lasă, nu-i nimic, o s-o pună el la punct când s-o întoarce acasă! Până atunci însă, oare cum vor scăpa de slăbănoaga asta?

— Pizda mă-tii de prost de olandez! răbufni Dorin, intrând înapoi în casă și trântind ușa cu putere.

Irina tresari fără să vrea.

— Ce-a zis? Vrea sau nu? întrebă nerăbdător Drain.

— Nu vrea, dracu’ să-l ia! se răsti, înciudat, Dorin.

Întorcându-se apoi ca un taur furios spre Irina, ce stătea strânsă într-un colț, Dorin izbucni:

— Normal că nu vrea, n-o vezi cum stă ca o sperietoare? Ascultă aici mironosiță, dacă ăsta nu bate palma, te duci înapoi cum ai venit, auzi? Proastă ce ești! strigă el lovind cu piciorul scaunul ce-i stătea în drum.

Irina se chirci și mai tare, neavând nicio-ndoială că lovitura îi fusese destinată ei. Și totuși nu îndrăznise s-o lovească. Încă… Oare de ce? Era singură, cu doi bărbați, avea 45 de kile, era o mână de femeie pe care o singură lovitură zdravănă ar fi putut s-o lase lată. Plus că venise de bunăvoie și era la cheremul lor…

În momentul ăla, chircită de frică, cu stomacul ghem, Irina simți o transformare. Ceva ce nu mai simțise decât o singură dată-n viața ei. Frica dispăru ca prin farmec, înlocuită de-o îndârjire beton. Simțea că, și dacă ar fi vrut s-o lovească, nu s-ar fi clintit, parcă ar fi prins rădăcini. Clocotea ceva în ea. Inima-i bubuia în piept dar, în același timp, se simțea și liniștită. Împăcată. Cu indiferent ce va urma…

Fragment. Roman în lucru.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

16/09/2019

 

Reclame

4 gânduri despre „Eu. Și atât.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.