Citind povestea scrisă de Condei
un val de amintiri m-a năpădit. Și nu din cele plăcute. Ci alea ascunse, pe undeva în adânc de suflet, care ieșind la suprafață, fac ravagii.
Foarte interesantă povestea lui Condei, dar oare de ce-am gustul ăsta amar?
Hm… Recunosc ceva din poveste, deși am citit-o acum prima oară.
Învățătoarea lui Maricek să fi fost oare învățătoarea unei fete slabe și deșirate, după care copiii se țineau pe stradă, strigând „Aura-gaura”? De bătut n-o băteau, nu mai îndrăzneau să se apropie prea tare, se apărase cu-nverșunare mușcând și zgâriind mai ceva ca o pisică turbată.
Învățătoarea însă căuta orice prilej să-i dea cu nuiaua, nu doar în palme ci o punea să-și unească degetele strâns, și-apoi o lovea.
Și-acum simt săgetarea din buricele degetelor, care în primele secunde amorțeau de durere, ca apoi durerea să devină năucitoare. Pentru un copil de 7-8 ani, era de neînțeles. Ce-a putut face atât de greșit încât să merite așa o durere?
Nu scrisese corect semnul întrebării. Nicoleta Borz, îți mai amintești?
Învățătoarea mă scosese la tablă, și-mi ceruse imperios, să scriu CORECT semnul întrebării, iar io-l scrisesem rapid, răsuflând ușurată că-mi ceruse ceva atât de simplu. Prima lovitură a venit pe neașteptate, direct peste mâna ce încă nu apucase să lase creta jos.
Am întors privirea mirată, ceea ce-a înfuriat-o și mai mult.
– Asta-i corect la tine, Boroș? Șterge și scrie-l iar! a țipat înverșunată.
Am luat buretele și-am șters încet, cu mâna stângă, cea dreapta mă durea. L-am scris șovăitoare, neînțelegând ce anume aștepta de la mine. Semnul întrebării? Îl scrisesem exact cum îl vedeți voi aici, un punct sub un cârlig, nu? N-am apucat să pun și punctul c-am auzit șuieratul bățului prin aer.
– Nu așa! s-a răstit iar tovarășa învățătoare la mine, rămasă încremenită cu creta în mâna și-ncercând să-mi stăpânesc lacrimile ce-amenințau să-mi curgă pe obraji. O căldură arzătoare mă cuprinsese prima dată în stomac și-apoi îmi urcase în obrajii ce-i simțeam în flăcări. Am strâns ochii, încercând să-mi recapăt auzul, urechile îmi țiuiau iar pereții clasei dansau.
Când i-am redeschis, tovarășa aștepta cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă rece și c-o ură pe care nu puteam să mi-o explic.
Clasa amuțise, nu se mai auzea nimic, parcă toți colegii își țineau respirația, câțiva privindu-mă îngroziți, alții cu milă, unii satisfăcuți…
La a treia încercare mâna-mi tremura incontrolabil.
– Întoarce-te spre mine și întinde palma, mi-a spus imperturbabilă.
Știind ce mă aștepta, am întins-o hotărâtă, să scap cât mai repede și să mă întorc în bancă. Ridicasem bărbia, sfidătoare, pentru că deja în sufletul meu de copil frica fusese înlocuită de îndârjire. Nu făcusem nimic greșit! Tovarășă învățătoare era nedreaptă! Și rea!
Când i-am susținut privirea i-am zărit în ochii mici și reci un licăr de-ndoială. Dar foiala colegilor în bănci, care ieșiseră din încremenire, a făcut-o să nu mai dea înapoi.
– Unește-ți degetele! mi-a poruncit.
N-am închis ochii de data asta și-am continuat cu încăpățânare s-o privesc.
Durerea mi-a tăiat respirația, am lăsat mâna jos dar fără să-mi arăt suferința.
– Treci înapoi în bancă, la locul tău, Boroș! Borz, ieși la tablă și-arată-i cum se scrie corect semnul întrebării.
Borz Nicoleta era prietena mea! Premiante amândouă, eram pionieri ai patriei, pregătiți încă de mici să devenim cetățeni buni, nu?
Nicoleta a scris semnul întrebării, a pus creta la loc și s-a întors în bancă.
– Vezi Boroș? Așa se scrie corect!
Îmi ascunsesem mâinile sub bancă. Degetele roșii și umflate nu mă mai dureau, mă usturau acum.
Am întors capul și-am privit pe geam.
Din acel moment, în sufletul meu de copil s-a produs o schimbare.
Atunci am simțit prima oară gustul ăsta amar…
Cu drag și cu iubire,
28/07/2019
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu