Paradis

Paradis. Eden. Rai. Spuneți-i cum vreți dar pentru mine locul ăsta-i ireal de frumos. Iepurii ce țopăie prin iarbă și n-au nicio treabă că tu stai și te zgâiești la ei, doar când aud țăcănitul aparatului foto își iau tălpășița, arătându-ți codițele albe și-oprindu-se când și când, ridicându-se din iarba mult prea verde, să vadă dacă-i mai urmărești.

Lebede prea albe, fazani prea colorați, rațe prea certărețe, gâște cu boboci prea mari, pești care sar din apă făcând parcă mișto de pescari (imaginați-vă un crap maaaare, ce face-un salt acrobatic, strâmbându-se și scoțând limba la fraierii ăia doi de pe mal, ce se holbează plini de uimire la el), oi mutante (io așa le zic, sunt prea mari!), vaci ce merg la sală, clar! la ce mușchi au, căprioare blânde dar unele cam proaste, musai să pască iarba de dincolo de gard și rămân cu gâturile lungi înțepenite, băgându-ne-n sperieți; apoi fluturi și libelule, țânțari (cu ăștia nu mă-nțeleg defel, io tot le spun că să mă lase-n pace, ei nu și nu!), apusuri care-ți taie respirația și te fac să plângi, fulgi albi, plutind în razele apusului, baloane cu aer cald ce răsar pe cer seara, spre asfințit ca ciupercile după ploaie și trec pe deasupra apei lin, oamenii din nacelă făcând cu mâna ăstora mai amărați, de jos… Cerul albastru trecând încet încet la indigo, stelele răsărind una câte una, liniște și pace, până și vântul tace după asfințit.

Mă zgribulesc în brațele lui Adi, e frig și brusc am obosit.

Casc. Mă-ntind. Strâng aparatul foto. Plecăm spre casă.

Mâine e o nouă zi.