Am febră musculară. De parcă m-a bătut cineva cu bota îmi simt fiecare mușchi, fiecare (urmă de 😜) fibră. N-am mai alergat de-un an. Ultimele două dăți nu se pun, alea-au fost niște încercări amărâte și nereușite de repunere în funcție a trupului lâncezit. Aveam momente de revoltă când mă apuca dorul de fugă dar văzându-l pe Edi brusc animat și sărind (cât îl mai țineau balamalele) în fața ușii, renunțam. Știa de fiecare dată când voiam să alerg și, obișnuit în atâția ani s-o facem doar împreună, să-l las acasă era ca și când l-aș fi abandonat. Așa c-am renunțat.
Acum pot zice c-am început să încerc s-alerg, că dac-aș zice că alerg aș minți, după o jumătate de tură eram deja cu limba de-un cot, fără suflu și cu ochii bulbucați de efort.
Și-mi este încă foarte greu să alerg fără să și plâng. Îl văd pe Edi, cu urechile fluturând și tot cu limba de-un cot alergând alături de mine, fiecare cu gândurile și preocupările lui.
Se îndepărta când și când de pistă, mai pișa un stâlp, mai fugărea un iepure, mai alunga o cioară dar revenea lângă mine la un singur semn, dând agale din coadă și privindu-mă circumspect cu coada ochiului, să vadă dacă-l cert. Dacă scăpa nesfădit, mi-o lua țanțoș înainte, de parc-ar fi zis: „Eee? Cine-i șefu’?”. Da, el era.
Cam de la a 7-a tura de teren se sătura (și plictisea) de alergat iar când ajungeam în dreptul porții, spre ieșire, îmi atrăgea „delicat” atenția, adică se băga-n picioarele mele, împiedicându-mă. Iar dacă-l certam se uita cu niște ochi nevinovați de Bambi, întrebându-mă parcă din priviri: „Da’ ce ai dragă? Ce-am făcut? Nu voiai și tu să mergem acasă, că io așa am simțit, c-ai obosit!”.
Bineînțeles că n-avea lesă, nu era nevoie, oricine-ar mai fi fost pe teren nu-l interesa și nu deranja pe nimeni, alerga lângă și-n același ritm cu mine, fără să le arunce mai mult de-o uitătură scurtă și-atât.
Da, am început să-ncerc s-alerg. Și-n fiecare zi încerc și să nu plâng, să regăsesc doar plăcerea mușchilor încordați, transpiratul prin toți porii și admiratul naturii. Ieri mi s-a alăturat pe pista, cum altfel decât țanțoș? un fazan. A fost musai să mă opresc și să-l filmez, s-a îndreptat direct spre mine, fără gram de frică, de parcă crescuse la mine-n ogradă.
Și, culmea, când a trecut pe lângă mine parcă m-a-ntrebat: „Eee, cine-i șefu’?”.
Cin’ să fie? Tu!
24/05/2019
P.S. Știe cineva ce mănâncă fazanii? Că tare mă tem să nu-mi ceară și „vamă” azi… 🤣
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu