Oare cât durează până când durerea dispare? Sau dispare vreodată?
3 săptămâni au trecut de când Edi al meu nu mai e…
Și încă mă îneacă plânsul la fiecare poză pe care Facebook mi-o „amintește”… De parcă aș putea vreodată să uit…
Încă-i aud lăbuțele prin casă, încă noaptea tresar crezând că-i el, încă mă surprind căutând pe raft mâncarea lui preferată…
Moment penibil, să-ncepi să plângi într-un magazin plin de oameni care se holbează la tine curioși…
Sau pe stradă unde-ai fost de mii de ori cu el la plimbare…
Sau în parcul unde-n fiecare an îi făceai poza intitulată „floricica mea-ntre flori”, iar el stătea cuminte și răbdător, până-l terminai de pozat…
Și-apoi golul ăla imens pe care l-a lăsat în urma lui… În casă, în suflet, în lumea asta…
Încerci să te alini cu gândul că pentru el e mai bine, dar nu-i suficient.
Vrei să-l vezi, să-l simți, să-l perii, să-l strângi în brațe, să-l privești în ochi…
Vrei să fie.
Dar… nu mai e…
Când oare o să accepți?
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu