De parcă un cuțit mi s-ar răsuci în inimă.
De parcă un fier înroșit în foc mi-ar răscoli măruntaiele.
De parcă mi s-ar presăra sare pe-o rană deschisă.
Și toate astea simțite de-odată și-amplificate de-o mie de ori.
Și-aș urla până mi-aș pierde vocea. Aș sparge ceva, aș lovi în ceva cu sete, până aș obosi.
Aș dormi continuu, somn fără vise, ca să nu fiu nevoită să-mi amintesc.
Dar îmi amintesc. Tresar la orice sunet, crezând, sperând că-i el. Și-apoi lacrimile-ncep să curgă, fără să le mai pot opri.
Oare cât poți plânge până nu mai ai lacrimi?
Oare până unde trebuie să simți durerea pentru ca apoi să amorțești?
03 aprilie 2019. Zi fatidică în calendar.
Pregătiți de-o vizită la medicul veterinar, pentru că și tratamentul ăsta de 2 săptămâni cu antibiotic eșuase iar bietul Edi era tot mai rău, am oprit în drumul nostru spre cabinet și i-am mai luat o cutie cu scutece; i-am luat și 4 batoane favorite, „premiul” lui c-a fost cuminte. Din care am apucat să-i dau doar 3, unul îl păstram după vizită.
Și nu i l-am mai dat. N-am mai avut cui…
Ne-am întors aseară acasă c-o lesă goală și cu inimile arzând de durere, cu sufletul pustiit.
Anthony Douglas Williams zicea: „Când mă uit în ochii unui animal, nu văd un animal. Văd o ființă vie. Văd un prieten. Simt un suflet.”
Edi a fost un suflet deosebit. Suflețelul meu drag, pentru care de-un an de zile m-am luptat să-l țin în viață.
Aseară am depus armele. Lupta nu mai avea rost. Orice-aș mai fi încercat ar fi fost o bătălie pierdută, fără învingători, doar cu învinși…
Dormi în pace, suflețelul meu drag.
„Trăiți bă, trăiți! Că de murit nu-i nicio scofală!” parcă-mi zicea, cu vocea lui Adrian Pintea, azi-dimineață dintr-o fotografie…
Așa o să fac Edițul meu drag. Dar mai întâi o să te plâng…
RIP EDI
14 ianuarie 2005 – 03 aprilie 2019.
Fragment din „Trăirile Aurei 2”; cartea o găsiți în librăria St. O. Iosif din Brașov și pe site-ul editurii Libris. Mulțumesc!
https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-2-aura-b-lupu-LIB978-606-029-131-2–p13043428.html
Lasă un comentariu