Multă vreme nu ne-am permis vacanțe. Multă vreme n-am știut altceva decât să muncim. Veniți în Belgia în 2007, am vrut în primul rând să ne cumpărăm o casă. Când ești hotărât, determinat, faci sacrificii, am scris despre asta în  https://aurablupu.com/2019/03/13/lampa-lui-aladin/

Prima noastră „încercare”, când am tatonat terenul, a fost o mini-vacanță, în 2013. Casa o cumpărasem, munceam amândoi, aveam contract van onbepaalde duur – contract pe termen nedeterminat, primisem și cetățenia, totul era pe făgașul bun. Atunci am zis că ar fi cazul și de-un mic răsfăț, și nu știu cum și de unde, mi-a intrat în cap că vreau să mergem în IBIZA – în catalană, limba locală, insula și capitala ei se numesc Eivissa.

Când i-am spus lui Adi asta, s-a luat cu mâinile de cap, când auzi Ibiza, gândul te duce la ce? Pe Adi l-a dus direct la prețuri și la cât de scumpă ar putea fi o vacanță acolo, pentru că noi asta știam, Ibiza este o destinație pentru bogătași. Apoi te gândești la petreceri, aglomerație, zgomot, adică nimic din ceea ce doream noi pentru vacanța noastră amărâtă de 4 zile (mai mult n-am îndrăznit atunci să rezervăm). Bine, asta dacă nu știi să cauți ceea ce dorești. Dar cum io-s încăpățânată și musai să găsesc ce vreau, bineînțeles că am găsit.

De Ibiza doar auzisem până atunci, nici măcar poze nu văzusem, era ceva ca dintr-o altă lume la care n-aveam noi acces, așa că n-avea rost să-mi fac sânge rău, salivând după ceva intangibil.

Culmea este că din momentul în care mi-a intrat mie în cap că io vreau să ajung acolo, nimic n-a mai fost fără rost, absurd sau de neatins. Am găsit bilete la un hotel de trei stele (da, doar trei, că mama nu m-a crescut în puf și-n lux, așa că dacă era curat, restul nu mă interesa, n-aveam nevoie de plasmă pe perete sau seif în dormitor), aproape de mare (nu era chiar pe malul mării, aveam un pic de mers pe jos, dar nici asta n-a contat pentru că ne-am dorit să facem mișcare, nu să vegetăm) și-ntr-un mic orășel, destul de departe de tot ce însemna aglomerație, cluburi, discoteci, petreceri și viața de noapte specifică Ibizei. Plus c-am mers în mai, deci în extra-sezon când prețurile-s la jumătate, căldură numai câtă trebuie (27 de grade pentru noi era perfect!), singura chestie mai nasoală e temperatura apei. Bine, nici rece ca Marea Nordului nu e, poți face baie liniștit, dar nu-i nici atât de caldă ca în august. N-a contat defel. Noi am descoperit atunci o Ibiza total opusă față de tot ceea ce auzisem până atunci.

Plaje liniștite. Peisaje mirifice. O apă atât de curată, de albastră, de verde, de aurie, de azurie, de ce culori vreți, c-aveam impresia că nu-i reală. Apusurile fără cuvinte. Când am văzut soarele scurgându-se efectiv în mare, am crezut că visez. Că nu-i adevărat. Stăteam pe malul marii și plângeam…

Încă de la coborârea din avion simți căldura aia toropitoare, ce parcă te lovește-n moalele capului, mai ales când tu vii de la 11, maxim 15 grade. Pe geamurile aeroportului, așteptând să-ți iei bagajele, vezi palmierii, florile, aloe-vera imense, cactușii la fel, și de-abia aștepți să ieși la soare.

Senzația de tihnă și lipsa grijilor pe mine mă amețește de fiecare dată. Zâmbesc ca tuta, cu ochii-n lacrimi și suspin. Starea aia de bine, de euforie care mă învăluie e mai tare ca orice elixir. Întineresc. Înfloresc. Devin o Aura care strălucește.

Energia insulei e deosebită. Pentru mine, cel puțin. E un loc în care m-aș întoarce cu-aceeași plăcere și bucurie de încă alte (sper!) zeci de ori.

Îmi amintesc prima ieșire. Ne-am lăsat valizele la recepție (camera era gata doar după ora 12, o chestie pe care am învățat-o mai apoi) dar n-a fost bai, am plecat la pas și-am găsit imediat un loc ce închiria mașini. Ieftin! Așa că n-am stat pe gânduri, am luat o mașină și-am plecat să explorăm împrejurimile.

Am văzut atunci, în vreo 3 ore, mai multe decât văzusem într-o viață.

Atâtea locuri faine, atâtea peisaje, case albe, pământ roșu, lămâi, portocali, meduze, arici de mare și pești înotând liniștiți pe lângă tine, nisipul ăla alb și fin, salamandrele, culorile mării cu-atâtea nuanțe de albastru, mirosurile amestecate, briza mării, roca neagră, ascuțită, vulcanică, valurile înspumate… Eram năucă. Beată de bucurie.

Și-am ajuns la o plajă acoperită nu cu nisip, ci cu pietre. Destul de mari. Un câine flocos a ieșit dintr-o dărâmătură, dând din coadă agale și ne-a urmat liniștit și calm, de zici că noi îi eram stăpâni.

Eram nu doar amețită de bucurie ci și de oboseală, recunosc. Spatele mă durea cumplit. N-aveam la noi nimic de întins pe jos dar era musai să o fac. Așa că m-am lungit direct pe pietrele fierbinți, la câțiva pași de mare. Auzeam valurile, pescărușii, câinele se întinsese la câțiva pași de mine și mă privea cu niște ochi mari și calzi, de parcă mi-ar fi zis: „Ești în siguranță, te păzesc!”. Senzația o simt și-acum: parcă eram pe puf de gâscă, nu pe pietre, m-au îmbrățișat, mi s-au mulat pe fiecare mușchi, parcă m-ar fi mângâiat. Am adormit instant. M-a trezit Adi. Venise timpul să ne-ntoarcem la hotel.

Așa somn profund și-odihnitor nu avusesem, și nici n-am mai avut de-atunci.

Ibiza rămâne destinația preferată. Locul meu de vis.

Dacă ne-am fi luat doar după faima ei, ratam un loc magic.

La care m-aș întoarce de încă zeci de ori.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

❤

22/03/2019