Continuare la dor

Ce de răspunsuri minunate mi-ați trimis dragii mei și vă mulțumesc din suflet! Da, aveți dreptate, mi-e dor de vară, de soare, de căldura lui, mi-e dor de iarba verde, de fluturei și de mare, de valuri și de briză, mi-e dor de frumusețea nemărginită, mi-e dor de ducă, de călătorii, de excursii și de vacante, mi-e dor de pădure și de plimbare, mi-e dor de cer, mi-e dor de stele… Mi-e dor de dor, de frumos chip plin de dor, de schimbare, de nou, de provocări, de visare…

Dar cel mai aproape răspuns a fost al Ioanei, mi-e dor de… mine însămi, când îmi era bine…

Da, mi-e dor când eram nebunatică și veselă, mi-e dor când eram încrezătoare și plină de viață, mi-e dor să alerg, să joc badminton, să zâmbesc și să râd din tot sufletul, mi-e dor să explorez și să călătoresc, mi-e dor să zbor, să dansez și să visez; dar mai ales mi-e dor să… respir în voie… De asta azi îmi era cel mai dor…

Știu că-i poate greu de crezut dar Doamne! să-mi umplu plămânii cu aer e ce mi-a lipsit cel mai mult de când m-am îmbolnăvit.

Luni dimineață o să fie o „lună sângerie” și văzând știrea pe net mi-am aminti că am mai umblat io pe ciripuri și-am făcut poze dimineața pe la 4; fenomenul e într-adevăr spectaculos. Să vezi cum încet-încet lune devine roșie e interesant. Așa că am căutat pozele pe care le-am făcut atunci dar am dat de alte albume și-am început să dau apă la șoareci văzându-mă io pe mine cât eram de bine pe atunci și halul în care-s acum…

Ok, boala vine, e parte din viață și-am trecut prin muuulte până acum dar de data asta a fost cel mai greu, nici după toate operațiile ce le-am avut nu m-am simțit atât de rău ca și acum. Durerii i-am mai făcut față, dar să nu poți respira în voie și fiecare respirație să te-nece, să simți afară că plămânii îți iau foc, să te sufoci noapte de noapte și să nu poți dormi, să tușești până vomezi și orice acces de tuse să te lase aproape leșinat și epuizat… e cumplit.

Și după ce am plâns, m-am ridicat de pe canapea și-am ieșit afară. M-am forțat să respir normal și cât am putut io de adânc. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și-am plâns iar… dar de data asta de bucurie c-am putut. După 2 săptămâni de chin în sfârșit mi-am umplut plămânii – ca lumea! – cu aer. Proaspăt. Și chiar acum în timp ce vă scriu suspin adânc, să mă conving că pot. Tușesc încă dar măcar RESPIR.

Gândurile voastre bune și energia ce mi-ați transmis-o sunt convinsă că m-au ajutat.

Și vă mulțumesc din suflet și vă îmbrățișez cu drag pe toți!

Și, nu uitați, respirați!

Bucurați-vă de viată, faceți tot ce vreți atâta timp cât și puteți, niște lucruri simple și banale ajungem să le dorim și să tânjim ca să le facem atunci când n-o să mai putem…

Cu iubire și recunoștință,

Aura.

Hamme,

19/01/2018