Când aud sirenele ambulanței, mă ia întotdeauna cu fiori. Iar acum, după ce le-am auzit oprind în fața casei noastre, două, una după alta, parcă-i și mai și.
Dar e musai să recunosc că-s recunoscătoare. Un alt motiv pentru care-mi pare bine că trăim aici și ăsta e: sistemul lor medical.
Adi a chemat salvarea la 6:26 iar la 6:30 era deja în fața casei, la câteva minute distanță venind și a doua. N-am apucat să mă panichez sau să mă dezmeticesc, eram oricum pe jumătate leșinată, toți cei care mi-au intrat atunci în dormitor, m-au enervat că m-au sâcâit cu întrebările lor, iar io n-aveam chef decât să mă lase-n pace și să dorm.
Dar grija cu care mi-au explicat fiecare chestie pe care au făcut-o (luat tensiune, băgat tuburi în nas, dat oxigen etc.) cum m-au pus pe targă, m-au coborât pe scări și m-au informat permanent că nu mai durează mult și-ajungem la spital, cum din minut în minut mă-ntrebau dacă-s ok și nu mi-e frig, cum m-au liniștit și-au făcut ca toată povestea să nu pară atât de înfricoșătoare pe cât era de fapt, e ceva de apreciat.
În spital la urgențe (spoed) m-au băgat direct într-o rezervă, asistenta m-a dezbrăcat și mi-a dat halatul ăla care pe mine mă bagă-n sperieți de fiecare dată, cu tot cu desenele lui vesele, și-apoi a-nceput „festivalul”: ace, înțepături, raze, analize, EKG și iar ace și iar înțepături… Peste tot m-au purtat cu patul mobil, cu tot cu perfuzii, ace, mască de oxigen, iar până la amiază eram gata cu toate analizele, din cap până-n picioare. Doctorii s-au perindat pe-acolo unul după altul, la fiecare sfert de oră venea cineva, pe lângă asistenta care a stat lipită de patul meu, iar ceea ce-mi place este faptul că ți se explică fiecare pas, nu fac nimic până nu te informează ce urmează să facă, unul dintre medici și că are mâna cam rece m-a avertizat, înainte să mă atingă.
Tot într-un fel de spital lucrez și io, și știu cum stă treaba, dar tot rămân (plăcut) surprinsă de fiecare dată de profesionalismul și eficiența sistemului lor de sănătate. De amabilitatea personalului medical, de sentimentul de siguranță și de liniște pe care ți-l insuflă toți, de la medici până la portar.
A fost o experiență hai să-i zic inedită, și-așa nu m-am dat niciodată cu salvarea, așa că pot s-o bifez și pe asta la „realizări”, deși m-aș fi lipsit bucuroasă de ea. Însă, așa cum am scris la început, mi-am dat seama că și numai pentru asta sunt recunoscătoare că trăim aici.
Vorbeam zilele trecute cu cineva care ne-a descris experiența neplăcută prin care a trecut la internarea unuia dintre părinți într-un spital din România, „ahtiala” personalului după bani și atenții, mai ales că știau că vine din străinătate. Felul în care i s-a spus de la obraz că n-a dat destul, că anestezistul trebuia să primească mai mult și că a uitat să plătească și femeia de serviciu mi se pare pur și simplu ireal.
Aici și doar să încerci să dai ceva unui medic sau asistentelor este de neacceptat.
Îmi amintesc cum la prima noastră interacțiune cu un spital (în Tienen) am vrut să-i strecurăm medicului niște bani în buzunar și ce reacție a avut. Norocul nostru a fost că fusese într-un schimb de experiență într-un spital din România și știa deja despre „practica” noastră, a românilor, și-a reacționat frumos, ne-a refuzat ferm și categoric explicându-ne amabil că așa ceva în Belgia NU se face, că se consideră un afront.
Ne-a fost învățătură de minte și n-am mai încercat astfel de „mici atenții” niciodată.
Înțeleg faptul că și salariile sunt la fel de diferite ca și sistemele de sănătate, dar să cerșești bani de la pacienți iar în funcție de cât dai să fii tratat sau nu, e pur și simplu inuman.
Și, oricâți fiori mi-ar da sunetul sirenelor, într-un fel acum parcă mă și liniștesc.
Știu că suntem pe mâini bune și că orice s-ar întâmpla, avem acces la tot ce-i mai bun și la cele mai bune condiții de tratament.
Oare în România când o să se întâmple așa ceva?
De data asta, cu tristețe,
Aura.
Hamme,
18/01/2019.
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu