Da, nu pot spune despre mine c-aș fi elegantă și grațioasă ca o lebădă. Îs herleșă, tutulucă și-mpiedicată. Toți papucii mi-s beliți. N-am nicio pereche fără urme, sandalele de vară-s praf, că nu știu cum reușesc de la prima purtare să le frec de asfalt și să rămân fără partea din față.
Mă rog, ce vroiam io să vă scriu e să n-aveți așteptări. Nici de la mine, nici de la alții da’ nici de la voi.
Și-așa n-o să fiți dezamăgiți.
Pentru că așteptările astea de orice fel, sub orice formă și-n orice context – sau împrejurare – stresează. Agasează. Și enervează (pe mine cel puțin!).
E ca și când cineva-ți suflă-n ceafă. E o presiune și-o împingere de la spate. O forțare nedorită.
E foarte fain să ai aspirații înalte, visuri mărețe și țeluri grandioase. Da’ mai știu io o epocă în care tematica asta a fost și-ați văzut cu toții unde-am ajuns. 
De la măreție la sărăcie, de la înălțime ne-a cam luat cu amețeli iar grandomania ne-a pus capac.
Și-am ajuns să ne luăm lumea-n cap (mulți dintre noi) și să căutăm simplitatea, siguranța și confortul. Care-s mai lumești, mai pământene și mai bine ancorate-n realitate.
Nu vreau să uit cine sunt. Nu vreau să fac frumos doar ca să ajung în sfere înalte și cercuri simandicoase. Cu nasu’ pe sus și-mbătată de propria-mi măreție, s-ar putea să cad în bot. 
Așa că mai bine fac cum știu io: simplu. Fără false pretenții, fără „îmbunătățiri” menite să atragă publicu’ și fără artificii, care-ar putea să-mi aprindă curu’. Las’ mai bine să rămân cu el intact (și botu-ntreg 
).
Întotdeauna când am…
Vezi articolul original 434 de cuvinte mai mult
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu