17.11.

 

Când asistenta mi l-a adus împachetat, (era ca o franzelă!) doar cu fețișoara roșie și zbârcită lăsată la vedere, am făcut ceea ce cred că aproape toate mamele fac: l-am desfășat să-i număr degetele de la mâini și de la picioare. 🙂

Asistentele aduceau bebelușii în salon doi câte doi, câte unul pe fiecare braț. Pe Sergiu mi l-a adus singur, ținut cu ambele brațe. Pentru că no, cântărea „doar” 4 kg și 100… Și uite-așa am scăpat și de a doua frică a tuturor mamelor: să nu fie încurcat cu altul. Pentru că altul la fel de mare și voinic nu mai era în toată maternitatea.

– Ce bebeluș frumos! exclamau asistentele de fiecare dată când mi-l aduceau la alăptat. Și era frumos. Capul perfect, acoperit c-un puf auriu, fața curată, ochii albaștri (care după 5 luni s-au transformat în verzi), mânuțele și piciorușele grăsune, cu toate degețelele la locul lor… Iar de fiecare dată când îl priveam nu-mi venea să cred. Copilul ăsta frumos, ființa asta minunată chiar este a mea? Io l-am făcut??? Și după minunare mă invada, mă copleșea un alt sentiment, ce nu m-a părăsit și n-o să mă părăsească niciodată: dragostea deplină și necondiționată.

Din dorința de-a le face bine, de-ai scuti de suferințe, de ai proteja și de-ai vedea realizați, greșim. Fără să vrem. Mult. Și repetat. Credem că împingându-i de la spate, hotărând noi în locul lor le facem bine. Când de fapt le facem rău…

Când îi lăsăm să crească fără să-i încorsetăm, fără să-i condiționăm și fără să-i mai sufocăm cu grija exagerată și dragostea noastră – uneori la fel de exagerată 😉,  putem spera că ne-am făcut datoria. De părinți. Dar părinți buni io cred că suntem abia când devenim exemple. Prin ceea ce facem, prin ceea ce suntem. Și, mai ales , când ceea ce spunem este în concordanță cu ceea ce facem.

Degeaba spunem copilului că fumatul nu-i bun, când noi înșine tragem cu sete din țigară. Degeaba certăm copilul și-i cerem să fie ordonat și disciplinat însă noi suntem dezordonați și delăsători. Degeaba le ținem predici despre credință, bunătate și Dumnezeu dacă pe noi ne aud înjurând, vorbind urât, fiind răi și ranchiunoși. 

Cerem și pretindem, avem așteptări mari de la copiii noștri însă noi, de la noi înșine, nu.

Și io am făcut greșeli destule, ca părinte. Moștenite, dobândite, copiate… Indiferent de care-au fost, nu prea contează. Contează doar că le-am conștientizat. Și asumat. 

Dar, ce contează cel mai tare este că-i iubesc, la fel ca-n prima clipă, când mi-au fost puși în brațe: deplin și necondiționat. 

La mulți ani, dragu’ mamii!

Hamme,

17/11/2018.