Stres

„Reduceți stresul. Nu vă mai expuneți la stres. Feriți-vă de stres.” 😨😨😨
Nu este om pe lumea asta care să nu fi auzit cuvintele astea, într-o formă sau alta.
Iar mie, de fiecare dată când le auzeam sau le citeam, primul lucru ce-mi trecea prin tărtăcuță era: „Pe bune? Faci mișto? Ia zi tu apei să nu mai fie udă, vântului să nu mai bată și soarelui să nu mai ardă!” Adică cum să reduci stresul când îl mâncăm pe pâine? Cum să nu te mai expui la ceva ce ne însoțește permanent? Cum să te ferești de ceva care te urmărește pas cu pas, clipă de clipă? Stresul a ajuns să facă parte din viețile noastre ca ceva absolut normal, suntem atât de obișnuiți cu el încât nici nu ne mai punem problema să-l evităm sau să-l reducem. Asta până când ne îmbolnăvim… 
Abia atunci devenim conștienți că stresul, pe care-l acceptam ca parte firească din viețile noastre, ne-a îmbolnăvit. Tăcut, parșiv și insidios își întinde mrejele otrăvite în fiecare celulă a corpului nostru și una câte una le infestează. Iar când medicul nostru ne spune: „Reduceți stresul”, îl privim tâmpi și neîncrezători, ca și când ne-ar spune să mergem să trăim pe Marte. Cum? Cum să reduci stresul când trăim în lumea-n care trăim? Când suntem contra cronometru și facem totul pe repede înainte? Când n-avem timp nici să ne tragem sufletul?
Eh, aflăm răspunsul când corpul nostru ne pune pe tușă. Când ne spune: „Ho! Până aici!”.
Și, vrând-nevrând, începem să căutăm metode. Soluții. Devenim conștienți de stresul la care-am fost expuși. Prea mult timp. Și prea intens. Ăsta-i de fapt doar primul pas: să înțelegem că, nefăcându-ne timp pentru noi, pentru bucuriile, hobby-urile și plăcerile noastre, dăm frâu liber stresului să-și facă de cap. Și-și face.