Cei care aveți animale de companie o să știți direct despre ce scriu io acum.
Cei care n-au, s-ar putea să spună că exagerez. Dar nu-mi pasă.
Exagerat sau nu, o să declar acum și pentru totdeauna că-mi iubesc animăluțul ca pe propriul copil.
Am avut dintotdeauna o legătură mai specială cu animalele.
Ba la un moment dat mă gândeam să mă fac veterinar. Bine că n-am făcut-o. N-aș fi rezistat. Mi s-ar fi rupt inima de prea multe ori…
Am dresat porci (să-i vedeți ce fain săreau pe picioarele din spate ca și cățeii!), scroafa de 100 de kile venea în casă după mine, urca scările, și s-opintea și se-ndesa să intre pe ușa strâmtă, da’ tăt mă urma! Ș-apoi să vezi veselie, când dădea să fac-un „tornero” dărâma tot. Masă, scaune, oale, găleata lui moșu’ cu grăunțele desfăcate…
O-ncasam pe coajă și io și scroafa de tătă strada…
Vezi articolul original 689 de cuvinte mai mult
Doamne, Aura! Mă topesc de drag când te citesc. E o lume atât de frumoasă cea descrisă de tine, mi-e drag graiul ăsta de nu mai pot (ardeleancă şi io din moşi-stromoşi) şi ai un stil delicios!
Draga de tine, te vedeam cu dulăii ăia-n poală sau cu scroafa după tine-n casă 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂 Mulțumesc frumos draga mea Potecuță. ❤ Și câte povesti cu animăluțe – sau fără – mai am! No vezi, asta-mi dă puterea de-a scrie-n continuare, când primesc astfel de mesaje prin care văd c-am ajuns în sufletul celor care-mi citesc poveștile. Doamne, ce bucurie faină e! Te îmbrățișez! ❤ ❤ ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană