În Academie am învățat ca noi toți suntem – și-avem – oglinzi. Că oricine-ți apare-n cale, nu apare degeaba, că nimic nu-i întâmplător și totul se petrece c-un motiv. Că ceea ce te deranjează la altcineva, butoanele pe care-ți apasă și te dor cel mai tare, sunt de fapt lucrurile pe care le ai de lucrat (și rezolvat) cu tine. La postarea de ieri un comentariu mi-a „sărit” în ochi. Parcă-l scrisesem io, Aura de-acum 15 ani. Muncitul pe brânci și din greu. Ore-n șir, 10-16 pe zi, c-o pauză de-o juma’ de oră la amiază, dar nici aia-ntotdeauna, că te mai chema mezinu’ familiei să-l ajuți să spele florăria (spălați-aș creierii și curăța-ți-aș contu’-n bancă!😜); sau venea vreun camion plin cu crizanteme la descărcat, pe care cărându-le le numărai, numărând și blestemele și roțile camionului; sau mai rămânea câte-un client la taifas cu baba ta și n-aveai ce face, era musai să aștepți și să privești cum se scurgeau minuțelele tale de-un răsuflat, în timp ce-n gând coborai sfinții și pomeneai grijaniile și precistele. Sprijiniul de pereți câteva secunde ca să nu cazi din picioare, pentru că te „îmbătai” de cap de foame, de muncă și de dor, ascunsu-n unghiul mort al camerelor de luat vederi, ca să-ți tragi sufletul cât de cât. Șparlitul unui Mars sau Snickers din propriul ghiozdan, dar dată-n gât de câinele pofticios care te urmarea cu balele curgând (ale tale mai mucoase decât ale lui!) și împărțind într-un final bucățica aia afurisită de ciocolată cu el, ceterând pe limba ta și dând „mînînțăl” din buze: ‘utu-ți câinele tău de câine, că nici bucata asta n-o pot mesteca fără ca un membru al „distinsei familii” să nu-și ia uiumul și să nu mi-o rupă de la gură!
Plânsul în pumni și mușcatul buzelor, înghițitul lacrimilor și băgatul unghiilor în palme, zâmbitul forțat când tu de fapt urlai pe dinăuntru… Și toate astea însoțite de-o foame permanentă. De-o lihnire și-o hămeseală ce nu te părăsea nici măcar în somn.
Momentul cel mai umilitor, când nu m-am mai simțit om, a fost nu când mi-au făcut sufletul praf. Nu când m-au batjocorit sau când m-au înfometat. Ci când am găsit o caramea pe jos și-am băgat-o-n gură, hulpavă și febrilă. Rușinea de-a mânca de pe jos m-a copleșit iar lacrimile au început să-mi curgă; și-atunci mi-am jurat că n-o să mai rabd foame niciodată. Că niciodată n-o să mai trec prin așa ceva!
Dar uite c-am uitat. Uite că mi-am încălcat jurământul. A fost nevoie de-un comentariu, de-o „oglindă” ca să înțeleg asta.
Aura de-acum 15 ani m-a tras de urechi și mi-a zis: „Hei fată hei, de ce mai faci ceea ce nu-ți place? De ce te înfometezi iar? De ce mănânci firimiturile de pe jos? De ce uiți să fii OM?”.
De fiecare dată când facem ceva împotriva sinelui nostru divin, ne călcam în picioare. Ne umilim. Ne înfometam sufletește. Oglinzile asta fac: ne arată ce-am uitat. Reflectă ce-am ascuns. Oglindesc ce-am negat. Dar mai ales ne amintesc ce-i important.
Mulțumesc, oglinda mea de ieri.
Cu drag și cu iubire,
august 2, 2018
Fragment din #TrăirileAurei; ambele volume le găsiți pe site-ul editurii #Libris. Mulțumesc.
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu