„Tu să taci din gură când oamenii mari vorbesc! Să nu te prind că te smiorcăi pe stradă că te vede tăt satu’ și mă faci de râs! Da’ ce ești tu? Bărbat sau pancovă? Mie să nu-mi întorci vorba-napoi că-ți zboară mucii pă păreți! Ce-am zis io rămâne sfânt! Să nu vorbești neîntrebat!”.
Vă sună cunoscut? Cred că fiecare dintre noi le-am auzit – și rostit – cel puțin o dată-n viață. Sunt „etalonul” bunei creșteri. A celor 7 ani de-acasă. Recunosc că le-am și primit dar și aplicat. Și mai recunosc și că acum regret (partea cu aplicatul, la primit n-am prea avut ce face 
).
Rămâneam surprinsă când aici, în Belgia, vedeam pe stradă sau prin mall-uri copii „ne-educați” care se tăvăleau pe jos și făceau circ iar mamele lor rămâneau calme și tratau situația cu o detașare care pe mine mă lăsa cu gura căscată.
„Eeei că nu ești tu al meu, că ți-aș arăta io circ!” ăsta era primul mea gând…
Și cât de tare greșeam! Am înțeles – în sfârșit! – asta. Târziu. Dar măcar am înțeles în cele din urmă.
Nu îmi este nici ușor și nici comod să scriu despre asta (cui îi place să-și recunoască greșelile?) dar simt că-i un subiect care-ar trebui să ne preocupe un piculeț mai mult. Chiar și pe cei care-avem deja copiii mari. Pentru că toate propozițiile cu care am început postarea sunt de fapt abuzuri. Nu educație. Nu cei 7 ani de-acasă. Nu un mod de-ați crește copiii „bine”.
Și am înțeles asta pe mine însămi, când mi-am analizat teama de-a vorbi în public.
Io n-am nici o treabă să dau din gură și să povestesc vrute și nevrute, 😜dar când știu că-i „oficial”, adică se înregistrează și publicul așteaptă să mă audă glăsuind, îngheț. Mintea se golește de orice gând și tot ce-aș fi vrut să spun dispare-n ceață. Inima începe să-mi bată cu putere, mâinile să-mi transpire iar gura refuză să scoată vreun sunet.
Și chestia asta n-avea nici o logică, pentru că în fața unor oameni cunoscuți turui la foc continuu.
Eh, când apar în cadru necunoscuți („oameni mari” adică) muțesc. 🤐
Și uite-așa mi-am dat seama că-i un blocaj ce vine din copilărie.
Când aveam musafiri trebuia să se audă numai musca. Noi… mucles. Doar oamenii mari aveau voie să vorbească.
Sau la școală, când uitam să ridic mâna și plină de entuziasm răspundeam la vreo întrebare, reacția învățătoarei era nu să mă laude c-am știut răspunsul, nu să mă felicite c-am învățat lecția și că mi-ai făcut temele. Nope. Mă punea la colț c-am vorbit neîntrebată (asta dacă aveam noroc și nu primeam și vreo câteva lovituri de băț în palmă!). Și uite-așa a apărut blocajul. Teama. Care acum, după atâția ani, nu-i ușor de depășit. Nu-i ușor de stăpânit.
Copiii n-ar trebuie „să știe de frică”.
Nu trebuie dresați. Nu trebuie speriați cu bau-bau, sau cu „dacă nu ești cuminte vine nu știu cine și te ia”.
Ar trebui să fim extrem de grijulii și conștienți de ceea ce le inoculăm. De ceea ce le insuflăm. Ce le arătăm. Ce îi învățăm.
Putem să le fim exemple. Sau putem să le fim tartori.
Putem să le fim părinți. Sau putem fi sperietori. Noi alegem. Conștient sau nu…
Iar ceea ce alegem să fim o să se vadă. În viitor. În societate. În urma noastră.
Poate fi o urmă plină de lumină și iubire.
Sau… poate fi o traumă. O rană adâncă. O cicatrice.
Doar de noi depinde…
Donație
Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!
€10,00
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu