Marți

Marți

Februarie 27, 2018

La Dej azi e zi de piață. Parcă și văd forfota, lumea multă pe centru, coada de la covrigăria lui Gigi (mmm, îmi curg balele ca la Edi, numai când mă gândesc la covrigii ăia cu vișine!), agitație, mașini multe, claxoane, înjurături. Cu alte cuvinte, viață.

Cel mai tare-mi plac „tanti”-le ce-aduc să vândă la piață ce mai au și ele pe-acasă: ouă, lapte, cartofi, caș sau vreo legătura de ceapă și usturoi. Stau cuminți, nu se bagă prea tare în seamă și-o urmă de rușine licărește în ochii lor bătrâni.

Și-atunci știu. Îmi dau seama că nu mai au bani de pâine sau de medicamente. Pensia lor minusculă s-a dus deja pe curent, lemne și-o parte din medicamente. Pentru că de cele mai multe ori, chiar și compensate, nu și le pot permite pe toate câte le-a prescris domn’ doctor.

Și-atunci vin la piață cu ce pot. Cu ce mai au.

„Tanti” la care dacă te duci în ogradă, o găsești sărăcăcioasă, mică și-amărâtă dar măturată, curată, îngrijită și plină de flori. Și cu vreo câteva găini cotcodăcind prin ea. Un câine slab și jigărit latră răgușit, cu lanțul atârnându-i de grumazul învățat cu el. O pisică vine și ți se freacă de picioare în întâmpinare și miaună leneș.

„Tanti” are casa mică și-amărâtă, la fel ca pensia, dar văruită (de mâinile dânsei) și curată.

Cu odaia de „dinainte”, adică cea în care-și ține tot ce are dânsa mai de preț și-n care intră doar oaspeții.

„Tanti” care după ce-i treci pragul, te pune la masa decorată cu cel mai bun și mai fain ștergar și-ți dă, fără să stea pe gânduri, ce are biata de ea mai bun. Dacă mai are doar un măr și-un colăcel păstrat pe mai târziu, ție ți-l dă.

Sunt o generație de oameni care, odată duși, plecați din lumea asta nedreaptă, noi suntem cei care rămânem săraci. Dar săraci rău, lipiți pământului.

Oameni de la care, dacă am avea răbdare, am afla povești nemaipomenite. Oameni pe care, dacă am avea răbdare să-i ascultăm, ne-am da seama că nu-s oameni, ci sfinți.

Poveștile cele mai faine și care mi-au rămas în suflet pentru totdeauna sunt cele pe care mi le-au spus bunicii mei. De pe vremea războiului, secetei, foamei, răscoalelor sau chiar și simplele povești pentru copii, acestea mi-au rămas vii în amintire. Cuvânt cu cuvânt. Și ochii bunicii când mi le povestea. Doi ochi ca două stele. Pe care câteodată îi regăsesc în ochii și-n privirea unei „tanti” de la piață. Care vinde o legătură de ceapă sau usturoi, ca să mai strângă câțiva bănuți până la pensie.

Marți. Zi de piață la Dej. Pentru mine, de aducere aminte.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

Fragment din „Trăirile Aurei” pe care o găsiți aici ⬇

Mulțumesc!

 

 

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00