Depresia. Un cuvânt bine ascuns, trecut sub tăcere și închis cu 7 lacăte. De parcă a fi depresiv este o rușine. Un stigmat. De parcă dacă nu l-am pomeni, n-ar exista.
Ei bine, există. Ei bine, nu este nici rușine, nici stigmat. Iar dacă evităm să vorbim despre depresie, asta nu o face să dispară.
Și eu am fost diagnosticată cu depresie. Greșit, ce-i drept. Am și luat pilule contra depresiei. Tot greșit, evident. Boala mea a fost – ca să zic aşa – mai complexă decât depresia. Norocul meu a fost că „După lupte seculare care-au durat aproape 30 de ani”, am dat peste medicul potrivit. Care mi-a pus diagnosticul corect și-am urmat tratamentul corespunzător.
Cert este că m-am luptat cu simptome comune depresiei și știu că nu e de glumă. Degeaba aștepți, sperând să treacă de la sine. Pentru că nu trece. Din contra, se agravează.
În primul rând trebuie să recunoști boala. Și-apoi să te iei la trântă cu ea. E o boală perfidă de care chiar și când crezi că ai scăpat, hop, reapare.
Important este să discuți despre asta. Să ceri ajutor. Pentru că singur nu-i poți da de capăt. Credeți-mă.
Contează să-ți schimbi stilul de viață. Cel alimentar. Modul de a gândi. Să faci sport. Să găsești ceva care te „fericește”.
Știu, în teorie e ușor, practica ne-omoară, așa-i?
Io le-am făcut pe toate. Să vă încurajez c-o să fie ușor, nu pot. Pentru că nu este. Nici pentru mine n-a fost. Regimul alimentar impus de medic a fost greu. Să mă apuc de sport, și mai și. Abia urcam scările din casă, d-apoi să alerg în fiecare zi? Și-am alergat… Am ajuns la 10 ture de teren, până la urmă. M-am apucat să fac ceea ce-mi place. M-am înscris la școală și-am făcut 2 ani de masaj și reflexologie. N-am lăsat să mai treacă nicio zi fără să ies din casă, chiar dacă era doar o plimbare scurtă, cu Edi, în parc.
Contactul cu natura, aerul, soarele, ba chiar și cu ploaia și vântul, contează. Să ieși afară. Să nu stai doar între patru pereți.
Am decis să scriu despre asta pentru că acum recunosc simptomele. Și-n ultimele săptămâni am văzut mulți – prea mulți – oameni depresivi. Care încearcă cu disperare să ascundă asta. Și știu pentru că-n perioada în care mă luptăm cu boala, făceam exact același lucru. Mă feream să știe lumea. Stăteam în casă, în halat și papuci și-ncercam să mă lupt singură cu fantomele mele…
Dar să știți că ochii nu mint. Când sunt ascunși de o perdea de ceață și nu se mai vede niciun licăr în ei, e bai…
Este ok să fi depresiv.
E ok să știe lumea.
E ok să vorbești despre asta.
De fapt nu e doar ok, ba chiar ajută foarte mult.
Așa că aveți curaj. Nu stați în spatele ușilor închise, în halat și papuci, suferind în tăcere, neștiuți de nimeni și singuri. Discutând și cerând ajutorul, n-o să aveți decât de câștigat. Teren în fața unei boli. Pentru că asta este depresia. Boală. Nu rușine. Nu stigmat.
Cu drag și cu iubire,
❤
Fragment din „Trăirile Aurei”. Ambele volume le găsiți pe site-ul editurii Libris.
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
Mulțumesc!
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu